Dacă vom privi în retrospectivă evoluţia imaginilor poetice din opera
lui Grigore Vieru, vom observa, pe de o parte, o fidelă constanţă a acestora,
dar, pe de altă parte, şi o continuitate progresivă, transformarea lor în
funcţie de evoluţia poeticii autorului, mai mult sau mai puţin condiţionată de
metamorfozele spirituale şi social-politice ale epocii în care a trăit autorul.
În fond, Grigore Vieru este un „poet al arhetipurilor”, după o exactă
formulă a lui Mihai Cimpoi. Constantele imaginarului poetic la care recurge
Grigore Vieru sunt esenţiale în recrearea pe calea poetică a unui univers
potrivit idealurilor sale etice şi estetice. Impunător, în acest sens, este un
sistem de imagini ce aparţin domeniului naturii, un cadru indispensabil
filosofiei poetice lui Grigore Vieru: „Facem parte din natură, dacă nu chiar
din modesta ei hrană”, „Nu oare Natura este dreptatea pe care omul crede că n-a
găsit-o?!”
Revenirea la natură şi la elementele ei primordiale, prin combinarea
sau opunerea lor, oferă lui Grigore Vieru o sursă inepuizabilă de metafore, comparaţii
sau paralelisme în spirit folcloric, permite simbolizarea/ semiotizarea
anumitor procese sau fenomene sociale sau spirituale. Important este să
încercăm să structurăm acest sistem de imagini pentru a depista legităţile
funcţionării sale şi, astfel, pentru a identifica modelul/ principiul
fundamental care organizează lumea aşa cum se reconstituie ea în creaţia
poetului.
Ansamblul elementelor naturii evocate în poezia lui Grigore Vieru poate
fi împărţit în câteva sfere: lumea vie
(plante, animale, păsări, insecte, reptile etc.), stihiile (apă, pământ/ pietre, aer, foc/ lumină), elemente cosmice (lună, soare, stele).
Toate aceste elemente se află într-o permanentă interacţiune, se completează
reciproc, se combină pentru a oferi o imagine complexă a universului şi pentru
a-i defini locul omului în acest univers.
O simplă sistematizare a elementelor naturii din lirica lui Grigore
Vieru evidenţiază predilecţia autorului pentru natura vie, iar dintre
vieţuitoare şi plante mai frecvent se recurge la lumea plantelor. Astfel, lumea
în poezia lui Grigore Vieru se prezintă, în primul rând, sub forma unei grădini, iar ideea majoră în jurul
căreia gravitează poetica sa este cea a nostalgiei, a regăsirii sau a
sentimentului de apartenenţă la un spaţiu al grădinii: „De-acolo, / Din imperiul
acelei grădini, / Puterea îmi vine” („Din imperiul acelei grădini”). Opoziţia binară floră-faună
se rezumă, în fond, la opoziţia static-dinamic,
vertical-orizontal, iar predilecţia
autorului pentru floră codifică atât o conştiinţă sedentară, înrădăcinarea în
pământ, cât şi potenţialitatea înălţării, a tinderii în sus, a legăturii între
ceea ce e jos şi ceea ce e sus.
Grădina arhetipală şi variaţiile acesteia (codrii, pădurea), la rândul
său, este organizată în jurul unui arbore,
o imagine mitică universală, care cunoaşte o transformare în creaţia lui
Grigore Vieru, evoluând de la multitudinea soiurilor de copaci evocate în
poezie, până la cea a crucii/ steagului (tricolor), un echivalent simbolic al
arborelui universal. Este vorba despre un axis
mundi specific imaginarului poetic al lui Grigore Vieru, care se
conceptualizează/ sacralizează atât ca o valoare în sine, cât şi ca un spaţiu
casnic, identificat cu cel al cuibului, şi cu mama, o altă imagine
polisemantică în creaţia poetului: „O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca ramul veşted...”
(„Mâinile mamei”), „Curată şi îngrijită / Ca faţa Scripturii – aşa era /
Grădina măicuţei” („Din imperiul acelei grădini”), „Nu mai vreau nimic altceva
/ Vreau să mai umblu o dată / În jurul pomului meu, / Sau măcar / În jurul unei
furnici!” („Ultima dorinţă a mamei”.)
E de remarcat că şi celelalte atribute ale arborelui sunt, de obicei,
reprezentate la plural: frunze, ramuri, flori de copac, ceea ce s-ar asocia cu o imagine colectivă, cea a
unei comunităţi unite în jurul unei axe/ idei. Imaginea colectivă se denotă şi
atunci când poetul vorbeşte despre flori
şi iarbă, adesea elemente
constitutive ale unor comparaţii sau paralelisme antropomorfe. Cu alte cuvinte,
simplificând, frunzele sunt un popor al
arborelui, iar florile sau iarba – un
popor al pământului.
Imaginea arhetipală a arborelui universal structurează şi ierarhizează
universul poetic al lui Grigore Vieru. Acesta, intuitiv sau conştient, împarte
lumea în cel puţin două sfere, corespunzătoare părţilor componente ale
arborelui: partea superioară (lumea
păsărilor şi tot ce se asociază cu acestea: zborul, cuibul, cântarea), limitată
de Cer, şi partea de jos (cea a
vieţuitoarelor, inclusiv a oamenilor, plasaţi pe pământ, în apropierea apelor/
izvoarelor). Spre deosebire de modele mitice, varianta lui Grigore Vieru
evidenţiază mai slab ceea ce este deasupra
Cerului sau sub Pământ, evitând în
mare parte imagini fantastice, foarte puţine la număr: îngeri, draci, zmei etc.
Acestea există mai degrabă ca o potenţialitate a transcendenţei, a ceea ce e în
afara sferei umane, situate „între Cer şi Terra”. Opoziţia sus-jos şi locul de mijloc
(de aur) în această opoziţie Grigore Vieru o exprimă şi printr-un aforism:
„Să-ţi fie călăuză, fiule, povaţa înţeleptului: Prea sus nu te înălţa – te vor spânzura, prea jos nu te pleca – te vor
călca”.
Comparativ cu celelalte vieţuitoare, în universul poetic al lui Grigore
Vieru domină păsările. „Nedespărţită
de cer...” („Chipul tău, mamă”), pasărea hrănitoare este un echivalent al
mamei, puiul – al copilului, cuibul – al casei. Atributele păsărilor –
hărnicia, zborul liber şi cântecul se anunţă drept o valoare supremă pentru
lumea oamenilor: „Fericiţi cei care pot zbura,/ Pe care aerul îi iubeşte şi-i
ţine” (epigraf la „Albina”). De aici şi semiotizarea/ metaforizarea/ poetizarea
aripilor: „Bătrânul / s-a culcat pe-o
clipă / fiindcă-l doare o aripă” („Tudor Arghezi”) sau „Curajul
de-a trăi, / Curajul de-a muri – / Iată cele două aripi / Care pot / În ceruri
să te ridice” („Pe sângele nostru”). Reprezentările ornitologice se
concretizează prin imagini totemice ale rândunicii, privighetorii, ciocârliei,
mierlei, vulturului: „Copil, de ochii mamei / Eu fruntea îmi lipeam / Cum mă lipeam
în taină / De oul ciocârliei / Cu care suntem neam. / E pasărea plecată / Din
codru-mpărătesc” („Ochii mamei”), „Chipul tău, mamă, / Ca o mie / De
privighetori rănite...” („Chipul tău, mamă”), „Ca mierla / Ce-nhamă, deshamă, /
Ca mierla” („Tăcerea mamei”), „De-acum şi singur, iubito... / Ca un vultur pe
munţi, – / Da, singur / Aş putea să trăiesc” („Ca o pată de sânge pe lespezi”),
„Trăieşte-ţi clipa în picioare / Cum bradul şi-o trăieşte. / Că râul cel de
multe-aleargă / Şi zboară vultureşte” („Cinstirea proverbelor”).
Exemplul unei
opoziţii binare, mitopoetice, este relevat de simbolistica celor două imagini
de păsări fără nume, care doar sugerează vitalitate/
lumină absolută şi morbiditate/
întunericul absolut: „Ne-am ales cu domnul Eminescu, / Domnul cel de pasăre
măiastră” („Eminescu”) şi „Goneşte pasărea cea neagră / Ce croncăneşte oarbă, /
Visând din soare gălbenuşul / Să-l scurme şi să-l soarbă” („Cinstirea
proverbelor”). Acest dualism/ binaritate, care modelează/ structurează reprezentările
poetice ale lui Grigore Vieru vin, în fond, din zona creştinismului. Astfel,
lumea poetului se împarte în Cer şi Pământ, îngeri şi draci, Dumnezeu şi Diavol. Gândirea dualistă continuă şi în zona etico-morală: dreptate – nedreptate, dragoste – ură, conştiinţă naţională – mancurtism.
Aceleiaşi logici i se supune şi lumea
animalelor, reprezentările cărora pot fi grupate în funcţie de
serviabilitate faţă de oameni. Totuşi, animalele lui Grigore Vieru de mai multe
ori nu sunt altceva decât nişte ecouri ale imaginarului folcloric şi ale
tiparelor lingvistice, în care imaginea nobilă a unui cal/ armăsar: „Că se sărutau sub ei / Calul lui cu-al dumneaei” („El, ea”),
„Tot aurul românesc / Era în potcoava calului” („Potcoava”) se opune celei a câinelui/
javrei/ potăii: „Ei printre mormintele noastre / Cu medalia-n dinţi, cu
folosul, / Aleargă în cuşti fericiţi / Ca javra cu osul!” („Treisprezece strofe
despre mancurţi”), „Ei, înnodaţii neruşinării! / Huideo, potaie!”
(„Treisprezece strofe despre mancurţi”), „Pască şi ouă roşii / O mamă le-ntinde
/ Prin grilajul sârmei ghimpate. / Se uită ţintă în ochii bătrânei / Câinele
grăniceresc / Rămas de la strajnicii vechi. / Tineri grăniceri / Vorbesc
ruseşte cu ei” („Copiii oastei naţionale”). Pe de altă parte, blândeţea mieilor sau a căprioarelor se opune brutalităţii/ primejdiei mistreţilor, o
expresie a sălbăticiei absolute: „Ar şi semăn printre mistreţi. / Păzeşte-te. /
Te vor trage în ţeapă, / Mi-a spus Îngerul meu păzitor. / Iar ţeapa va fi părul
lor / Metalic şi uriaş” („Poem”), „Tremuri firav şi temător / Sub tălpile
noastre, / Sub copita mistreţului / Sub veşnica ameninţare / A unui nou îngheţ”
(„Cântec”). În plan mito-poetic însă imaginea folclorică a Mioarei (întruchiparea unei lumi idilice, paşnice, armonioase) se
opune celei a zmeului/ șarpelui/
viermelui sau a fiarei (cu
anumite accente biblice): „Umplem vremii cu luceferi hăul / Şi iubim şi
ne-nfruntăm cu zmăul. În Limba Română!” („Limpede ca lacrima”), „Veni-va o zi
când / Nu dreptatea noastră, / Ci şarpele va umbla / Cu capul spart” („Veni-va
o zi”), „Trebuie să vieţuiesc / În lacrima ochiului meu / Ca să birui fiara?!”
(„Glontele internaţionalist”), „Gadine, fiare sălbatice s-au perindat / ori
s-au cuibărit pe-aci, / Albastrul din ochi scormonindu-mi-l, / profanând Voroneţul
din ei, gâtuind clopotul / pe care azi îl ascult” („Cântec de iubire”).
Prezenţa animalelor exotice se explică adesea şi
printr-o situaţie exotică, de limită, având o anumită înclinaţie spre
hiperbolizare, parodie, satiră: „N-am răbdare / să dresez leul / până când
dihania / se învoieşte pe-o clipă / să-mi sărute obrazul” („Circ”), „Ei rădeau
aurul de pe aripile albinelor, / Smulgeau crucea de la pieptul preoţilor / Şi-o
agăţau la gâtul maimuţelor” („Ei”).
Un grad avansat de semiotizare, în poezia lui Grigore Vieru, îl
cunoaşte lumea insectelor. Domină albina şi furnica, direct asociate cu hărnicia, spiritul solidar, unirea,
transformate în metafora unui popor sau a unui individ ce face parte dintr-o
comunitate: „Şi fete multe-s: / Câte-n flori albine” („Cămăşile”), „Astfel curge
trecătoare, / Maică, viaţa ta de-albină, / Tu, cuminte ca o floare / Şi ca
sarea de bătrână” („Glas de teamă”), „Admir mireasa / Teiului înflorit: / Pe
albina” („Metafora”), „Mă-ntorc, o, soro, iar la tine... / Mi-eşti cea mai dragă
pre pământ... / Din vieţuirea ta curată / Atâtea sunt a le-nvăţa. / Nu
rătăceşte drum şi cinste / Acel ce merge-n urma ta”, „Eu unde te opreşti, tu,
soro, / Acolo stau să-nalţ sobor” („Albina”.)
Organizarea în roiuri, stupi, furnicare, cuiburi – toate sunt expresia unei
unităţi într-o casă/ grădină/ ţară,
râvnită şi cântată de Grigore Vieru. Până şi greierul şi melcul completează
această imagine idilică/ utopică: „Lângă cuibul meu de pietre, / Doarme-n tihnă
greieruşu-n / Clopoţelul de la uşă” („Cântec de leagăn pentru mama”) sau „Vom
deveni o trestie / Plină cu melci. Poate că / Numai atunci / Rosti-vom cântecul
râvnit” („Numai atunci”) în opoziţie cu „Greu e singurel în casă!” (Cântecul
puişorului de melc).
Astfel, elemente
naturale din opera lui Grigore Vieru reprezintă un sistem semiotic complex, din
perspectiva căruia, în spiritul gândirii mito-poetice, se reconstituie un model
al lumii. Comunicarea omului cu natura se transforma în citirea şi crearea unor
coduri universale, prin prisma cărora se formulează un anumit sistem de idei,
valori sau tradiţii: „Natura nu îngăduie viduri, şi-acolo unde nu răsare o
floare sau un copac, răsar un gând sau o idee”, „Natura la noi constituie
majoritatea naţională”, „Număraţi mai întâi câţi copaci are pădurea şi-apoi
locuitorii ţării”, „Este aproape totuna să ucizi o pădure seculară sau să omori
o populaţie”.
