„Ce sens au toate astea?”

Sînt scriitori ce n-au nimic de spus, ce nu au o lume a lor: nu poți vorbi, cu ei, decît despre literatură. Cu Beckett – foarte rar, de fapt aproape niciodată. Orice subiect cotidian (greutăți materiale, necazuri de toate soiurile) îl interesează mai mult – în conversație, buneînțeles. În nici un caz nu poate suporta întrebările de genul: credeți că e sortită să reziste cutare sau cutare operă? Își merită X sau Y locul pe care-l ocupă? Dintre X și Y, care va supraviețui, care e cel mai mare? Orice prețuire de genul acesta îl calcă pe nervi și-l deprimă. „Ce sens au toate astea?”, mi-a spus după o seară deosebit de penibilă, cînd, la masă, discuția semănase cu o versiune grotescă a Judecății de Apoi. El însuși evită să se pronunțe asupra cărților și pieselor sale: pentru el, importante sînt nu piedicile depășite, ci acelea ce rămîn de depășit: se identifică pe de-a-ntregul cu ceea ce e pe cale să facă.

Emil Cioran. Exerciții de admirație: eseuri și portrete. București: Humanitas, 1993. – p. 96-97

Traducere de E. Marcu