Sînt
scriitori ce n-au nimic de spus, ce nu au o lume a lor: nu poți vorbi, cu ei,
decît despre literatură. Cu Beckett – foarte rar, de fapt aproape niciodată.
Orice subiect cotidian (greutăți materiale, necazuri de toate soiurile) îl
interesează mai mult – în conversație, buneînțeles. În nici un caz nu poate
suporta întrebările de genul: credeți că e sortită să reziste cutare sau cutare
operă? Își merită X sau Y locul pe care-l ocupă? Dintre X și Y, care va
supraviețui, care e cel mai mare? Orice prețuire de genul acesta îl calcă pe
nervi și-l deprimă. „Ce sens au toate astea?”, mi-a spus după o seară deosebit
de penibilă, cînd, la masă, discuția semănase cu o versiune grotescă a
Judecății de Apoi. El însuși evită să se pronunțe asupra cărților și pieselor
sale: pentru el, importante sînt nu piedicile depășite, ci acelea ce rămîn de
depășit: se identifică pe de-a-ntregul cu ceea ce e pe cale să facă.
Emil
Cioran. Exerciții de admirație: eseuri și
portrete. București: Humanitas, 1993. – p. 96-97
Traducere de E. Marcu
Комментариев нет:
Отправить комментарий