Între Tanatos și Eros: cum arată lumea lui G. Bacovia în volumul „Plumb”

Înmînarea Premiului I pentru eseu în cadrul 

festivalului Toamna Bacoviană (Ediția a II-a),

Bacău, România, septembrie 2012

Deja în copilărie, am observat că dovada de neignorat, cel puțin pentru mine, a unei forțe pe care o posedă un artist, un scriitor sau un poet, este capacitatea sa de a pătrunde în visele cititorului, în visele mele. Acest lucru nu mi s-a întîmplat atît de des. Relativ puținii autori mi-au provocat imagini onirice memorabile. L-aș numi aici doar pe Franz Kafka: citindu-l în original, peste noapte m-am trezit bolnav la propiriu; și pe Gabriel García Márquez, în fața căruia, pînă și astăzi, destul de frecvent mă trezesc la mijlocul unor discuții nocturne tăcute.

Același lucru mi s-a întîmplat și cu George Bacovia, poezia căruia, fiind de natură impresionistă, la rîndul său impresionează, și care, vorbind despre boală și moarte, molipsește și îmbolnăvește în mod inexplicabil. Dacă e să fiu sincer pînă la urmă, atunci trebuie să recunosc – visele mele în legătură cu poezia bacoviană nu au fost cele mai luminoase, cu atît mai bucuroasă și fericită de fiecare dată mi-a fost trezirea.

Pentru mine, poezia lui G. Bacovia rămîne tentantă nu doar (și, chiar, nu atît) prin poetizarea morbidității, dar (cît) și prin speranța învierii, a eliberării (trezirii) existențiale pe care aceasta oferă cititorului său.

Nu rîde... Citește-nainte.

Cu toate că opera omnia îi include mai multe volume de poezie și proză, George Bacovia poate fi considerat autorul unei singure cărți, a culegerii de debut Plumb, care îi legitimează incontestabila sa prezență în panteonul poetic al literaturii române. Celelalte cărți par a fi niște completări, precizări, varieri și dezvoltări ale motivelor, ale formei poetice și ale stilului bacovian din primul volum. De fapt, există o singură carte a lui G. Bacovia, care a continuat să crească și să se scrie pe parcursul întregii vieți ale poetului.

1. Psihicul poetului este însăși poezia lui. (I. Valerian)

Volumul Plumb, adunat cu sila de un prieten a lui G. Bacovia, include versuri apărute pînă în 1916. Dincolo de amănunte textologice, de datarea exactă a textelor și de variantele editoriale ale unora dintre ele, versurile din volum se organizează într-un sistem artistic coagulat, în care prezența sau lipsa unor elemente este justificată de însăși viziunea decadentistă a poetului. Unitatea spirituală a volumului, dar și a întregii creații bacoviene este explicabilă și din punct de vedere psihologic, ca un efect al temperamentului și modului de viață al lui G. Bacovia: Nu am nici un crez poetic... Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică și, cînd găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tîrziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notițe sunt în formă de versuri și cîteodată par vaiete. Nu sunt decît pentru mine. Poezia ca un mod de a se confesa, dar și a comunica cu sinele, chiar dacă și pare personală, sinceră sau lipsită de artificialitate, oricum nu rămîne liberă de constrîngerile formei, care caută să se armonizeze cu stările psihice, pe de o parte, și cu influențele literare apropiate ca viziune, pe de altă parte.

2. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. (G. Bacovia)

E tentant să vezi în poemele din Plumb în primul rînd reflectarea specifică a felului de a fi a lui G. Bacovia, a contextului socio-cultural și localist în care a apărut volumul. Cert este că autobiograficul reprezintă acel strat indispensabil poeziei bacoviene care se strecoară la orice lectură atentă a textelor sale. Mărturisirile poetului vin pentru a completa imaginea eului din volum: Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi, n-am fost întotdeauna prea sănătos. Spre deosebire de interviu, scufundarea în izolare și singurătate, calma consolare cu inevitabilitatea lor, capătă în Plumb o nuanță dramatică. Exemple sînt multe, prezente aproapte în fiecare text, singurătatea fiind un laitmotiv al întregului tablou poetic din volum: stam singur în cavou (Plumb), sunt singur (Lacustră), mi-am zis singur (Gri), sunt solitarul pustiilor piețe (Pălind), singur, singur, singur... / Nimeni... nu știe de mine... (Rar), suflet singuratic (Singur), omul începuse să vorbească singur (Altfel), trec singur (Plumb de iarnă). Solitudinea eului bacovian este una romantică, amintind de singurătățile lui René din nuvela omonimă a lui R. de Chateaubriand sau de izolarea personajelor byroniene, cuprinse de starea iremediabilă a melancoliei universale (spleen-ul lui Ch. Baudelaire), numită și boala secolului. Boala spirituală a eului, accentuată frecvent în volum, face parte și ea din tabloul poetic decadentist bacovian: e-un secol de-a binelea bolnav, / Că-s bolnav și eu, nu mă mir (Trudit). Se observă o oarecare agitație, neliniște, ruinare a echilibrului interior: eu zgudui fereasta nervos (Spre toamnă), simțurile-mi toate se enervau fantastic... (Finis), și plîng și eu, și tremurînd... (Nevroză), mă prinse sinistre gîndiri (Panoramă). Uneori însă poezia depășește planul individual, proiectîndu-se asupra stărilor psihice generale / colective, asemănătoare celor ale eului: Plana: / Durere fără nume / Pe om... (Largo), și noi eram o ceată tristă... / Și-am plîns cu frunțile pe masă (Seara tîrziu). Plînsul neîcetat al eului liric, ce-și găsește o corespondență directă în plînsetul ploii (un alt laitmotiv bacovian), este totodată doar primul element al unei opoziții binare, o formulă poetică magistrală în Plumb. Celălalt element al acestei construcții este rîsul: și gem, și plîng, și rîd în hî, în ha... (Amurg de toamnă), tovarăș mi-i rîsul hidos (Pălind). Este, de fapt, vorba despre un hohot de smintit (Oh, amurguri) lipsit de bucurie, îmi vine să rîd fără sens (Nervi de toamnă), rîs sarcastic (Finis), un refugiu-mască din tristețea existenței, care amintește de „rîsul carnavalesc” rablerian (M. Bahtin) sau bufonadele absurdiste ale „teatrului comic” (E. Ionesco). Din această perspectivă, este semnificativ poemul Decembre, una din puținele poezii din volum în care se încearcă regăsirea unei armonii interioare prin interzicerea fermă nu rîde...

Înșiruirea stărilor interioare se intersectează în volum cu o privire globală asupra propriei condiții: zilele mele – totuna (Decembre), pierdut într-o provincie pustie (Plumb de toamnă). Aici, în provincie, mărturisea G. Bacovia, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte pînă la sfîrșitul vieții tale. Ăsta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Astfel, eul liric din Plumb este situat într-un fel de hibernare perpetuă și decadență recurentă, iar orizontul limitat sugerează o închidere infernală în spirit dantesc: e vînt și-orice speranță e pierdută... (Plumb de toamnă).

Starea de hibernare este adesea comparată cu starea morții, o paralelă reținută deja în mitologia antică greacă prin înfrățirea lui Hypnos, zeul somnului plin de fantasme întunecate, cu Thanatos, zeul morții: de-acum pe cărți voi adormi uitat (Plumb de toamnă). Eul privește lumea din jur preponderent ca un spațiu al umbrelor, fără lumină, cuprins de o stagnare apăsătoare: și stam împietrit, pierdut în muzeul pustiu, sumbrul muzeu fioros... (Panoramă). În plan spiritual, singurătatea și criza nervoasă aici este una din manifestări ale răului, care, în dimensiunea materială a lumii, se manifestă prin frig și boală.

Unicul lucru salvator, și cu adevărat eliberator, refugiul eului din această viață-în-moarte, este delirul și visarea: O, vis... o, libertate... (Plumb de iarnă). În atmosfera generală de frig neîncetat, umezeală și întuneric, visul pare a fi unicul lucru energizant, cel de menținere a vieții: vibrau scîntei de vis... (Negru), un cer de plumb de-a pururea domnea, / iar creierul ardea ca flacăra de soare... (Altfel). Pierderea acestui foc interior descoperă dramatismul existențial al eului „aruncat în lume”: azi a murit chiar visul meu final. / Și tu iar tremuri, suflet singuratec... (Singur).

Visarea și delirul însă nu este altceva decît manifestarea romantică a dorului de tine, și de altă lume... (Largo), a deschiderii în fața divinului: în fața ta sunt cel mai laș... / învață-mă filosofie. / Imensitate, veșnicie, / pe cînd eu tremur în delir... (Pulvis). La fel ca și alți poeți romantici (Novalis, E.T.A. Hoffmann, S.T. Coleridge, Th. de Quicey, E.A. Poe), Bacovia găsește calea de refugiu din această lume atît prin artă: deschide clavirul și cîntă-mi / Să cad în delir (Trudit), cît și prin substanțe „de bruiaj” al rațiunii: ca Edgar Poe mă întorc spre casă / Ori ca Verlaine topit de băutură – / Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă (Sonet). În alte zile, însă, casa e un loc sinistru al singurătății și frigului sufletesc: și pornesc înspre casă, / și-acolo mă-nchid ca-n secriu (Spre toamnă), și-un frig mă cuprinde – / cu cei din morminte / un gînd mă deprinde... (Moina). Din nou, o excepție fericită ne oferă în acest context poezia Decembre, unde toate din casa iubitei mi-s sfinte... / eu nu mă mai duc azi acasă..., iar în locul vinului amețitor se cere ceaiul: mai spune s-aducă și ceaiul.

3. Iubesc o fată din oraș...

Iubirea bacoviană nu este o pasiune donjuanistă, ci o tînjire spre echilibru sufletesc și salvare din singurătate. Iubita din volum nu este idealizată, fiind prezentă mai degrabă ca o convenție a unei alterități armonioase, căutate și mereu invocate, un fel de „chip divin” pușkinian: iubito, sunt eu la ușa înghețată (Tablou de iarnă), deschide, dă drumu, -adorato (Note de toamnă), tu ce mai faci, iubita mea uitată? (Plumb de toamnă), dor de tine, și de altă lume (Largo). Condiția iubitei este destul de intrigantă, de mediere între eu și altă lume: iubito, și iar am venit... / deschide clavirul și cîntă-mi... (Trudit), iubita cîntă la clavir... / iubita cîntă-un marș funebru... / ea plînge și-a căzut pe clape, / Și geme greu ca în delir... (Nevroză), citește-mi ceva... / ce cald e aicea la tine, / și toate din casă mi-s sfinte... / nu rîde.. citește-nainte (Decembre), chemată să trăiască împreună cu eul liric aceleași impresii și senzații, să participe la tribulațiile sale: la casa iubitei de-ajung, / eu zgudui fereastra nervos, / și-o chem ca să vadă cum plouă / frunzișul, în tîrgul ploios” (Spre toamnă), spre geamuri, iubito, privește (Decembre), ascultă, tu, bine, iubito, / nu plînge și nu-ți fie teamă (Melancolie), e miros de cadavre, iubito, / și azi, chiar sînul tău e mai lăsat... adă roze pe tine să le pun (Cuptor).

Amorul din Plumb este și el marcat de un amurg morbid, dormea întors amorul meu de plumb (Plumb), și-aud gemînd amorul meu defunct (Amurg de toamnă), carbonizat, amorul fumega. Încercările de a iubi sînt pentru toți o modalitate instinctuală de salvare, una nesigură, stranie și nepotrivită atmosferei apăsătoare a unui „pămînt pustiit” (Th. Eliot): amanții, mai bolnavi, mai triști, / pe drumuri fac gesturi ciudate (Nervi de toamnă), eu stau, și mă duc, și mă-ntorc, / și-amanții profund mă-ntristează – / îmi vine să rîd fără sens (Nervi de toamnă), o palidă fată cu gesturi grăbite / așteaptă pe noul amor... (În grădină).

4. Prin codri de simboluri petrece omu-n viață (Ch. Baudelaire).

Volumul Plumb trădează influența vizibilă asupra lui G. Bacovia a poeziei simboliste occidentale: obiectul creației sale constituie stările sufletești confuze, preponderent negative, determinate de ambianța decadentă și de criza spirituală a epocii (melancolia, singurătatea, oboseala, spaima); lumea din jur nu este atît o realitate obiectivă, cît un tablou din imagini și semne, valorificate de imaginația poetului în manieră individuală; muzicalitatea, care sugerează stări de spirit (Muzica înainte de toate, după S. Mallarmé). Toate aceste elemente funcționează într-o armonie artistică, dacă nu calculată, atunci bine inspirată, reușind să sugereze stări deprisive și imagini impresioniste ale realității poetice, sinestezice în esența lor: În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiție colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influență colorantă.

Universul poetic al lui G. Bacovia este un simulacru, o simulare a realului, în care totul se conformează anumitor legi și principii de natură estetică, apoi psihologică, iar apoi – mistică. În primul rînd, așa cum am mai observat mai sus, poezia bacoviană oscilează între două noduri de imagini contrastante: noapte / amurg / întuneric – lumina felinarelor / lampă / zi; sînge (cald) – zăpadă; ninsoare – jăratec / focul; băutură – ceai; apă – foc / carbonizare / scîntei; plînset – rîset; sunete / muzică – tăcere; jos / adînc / morminte – sus / cer/ copaci; aici – în depărtare; atunci – acum.

În al doilea rînd, aranjarea culorilor în tablou (mai multe poezii ale volumului sugerînd legătura directă cu arta picturii peisajistice) se face în corespondență cu optica privirii, perspectiva observării sau direcția mișcării elementelor prezente. Dominantă în volum este axarea verticală, privirea eului fiind îndreaptă preponderent în jos – spre pămînt, sau sus – spre cer.

-          Direcționat jos: dormeau adînc sicriele de plumb (Plumb), și cad, recad (Sonet), departe plopii s-apleacă la pămînt (Amurg de toamnă), din crengi ostenite / pe garduri bătrîne, pe streșini de lemn, / și frunzele cad ca un sinistru semn (În grădină), negru profund (Negru), și toamna, și iarna / coboară-amîndouă (Moina), cad grele (Nervi de toamnă), havuzul din dosul palatului mort / mai aruncă, mai plouă, mai plînge – / și stropii căzînd... (Amurg antic), grădina orașului plînge, / Și-aruncă frunzișu-n oraș; se uită în zări catedrala; din margini (Toamna), potop cad stele de cristal... / cad lacrimi roze... (Singur), din turn (Amurg violet), și dacă am să cad pe covoare (Trudit), curg frunze de pe ramuri (Amurg), cu fruntea în pămînt (Altfel), și moina cade (Nocturnă), într-un pahar, / O roză galbenă se uită-n jos (Nocturnă) etc.

Dinamica descendentă din asemenea imagini, căderea sau precipitarea sugerează decadența ca stare universală, un proces în fața căruia individul se află într-o ipostază pasivă, incapabil să i se opună: iar peste noi (Seară tîrziu), sub tristele becuri (Pălind), peste tîrg, duse de vînt (Note de toamnă), peste parcul părăsit / cad regrete (Oh, amurguri), plana: / durere fără nume / pe om... (Largo).

-          Direcționat sus: s-aprinde crai-nou / pe zări argintii / în vastul cavou... (Amurg), iar în zarea grea de plumb (Gri), în coclauri / din adîncuri (Melancolie), c-un zmeu copii aleargă (Alean), urcă luna (Amurg).

Căderea se asociază aici cu neantul / mormîntul, urcarea – cu posibila mîntuire / salvare. E o tentația de a ierarhiza universul în zone ce capătă semnificații transcendentale.

Perspectiva sau mișcarea pe orizontală însă are și ea o ambivalență determinată de context. Pe de o parte se sugerează o deschidere a orizontului de privire, lărgirea spațiului: spre geamuri, iubito, privește..., / și mînă fotoliul spre sobă (Decembre), pustiul tot mai larg părea (Altfel). Pe de altă parte, se observă tendința spre închidere, limitare, îngustare a lumii în jurul eului, ceea ce adesea sugerează ideea unei ciclicități vicioase: potop e-napoi și nainte (Decembre), de la poluri (Decembre), porțile se închid... (Nocturnă), se scurge pe canal – în zarea-nnoptată (Tablou de iarnă), în havuz plutește un lanț de lebede (Amurg antic), eu stau, și mă duc, și mă-ntorc (Nervi de toamnă), vîslind, un corb încet vine din fund, / tăind orizontul, diametral... / Pe cînd, tăcut, se-ntoarce-același corb, / tăind orizontul, diametral (Amurg de toamnă).

Așadar, încă odată, luate împreună, se desprind două noduri structurale ale poeticii bacoviene: pasiv-amurg-cădere-închidere și activ-lumină-urcare-deschidere, care, în diverse combinații creează efecte lirice coresupunzătoate stărilor explimate. Valoarea acestor lucruri se pare că nu a fost ignorată nici de poetul însuși: În domeniul artei sfatul care l-aș putea da viitorimii ar fi să se înalțe cît mai sus, spre orizonturi cît mai largi prin muncă și perseverare în artă.

5. Zise Corbul „Nevermore” (E.A. Poe).

Volumul Plumb, așa cum am observat mai sus, reprezintă o vizibilă (și arhetipală) împletire a Erosului cu Tanatosul, a voinței vitale cu forța morbidă. De fapt, unele motive ale volumului se regăsesc deja în vestitul poem Corbul de E.A. Poe: Într-un sumbru miez de noapte..., Ah, mi-aduc aminte – ceață, și-un decembrie de gheață etc. (traducere de Șt. A. Doinaș). Reluînd atmosfera sumbră / infernală, motivul vanistas vanitatum, acel al deșertăciunii și deznădezdii din poemul poenian, G. Bacovia îl plasează într-un context mai larg, nuanțîndu-l cu propriile culori obsedante: În plumb văd culoarea galbenă [culoarea deznădejdii]. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare.

Ceea ce este foarte important în Plumb, sînt contactele care se stabilesc între diversele elemente ale universului poetic. Legătura fundamentală, care se afirmă în volum este de natură eu-eu, despre care am vorbit anterior. Mai puține, și nu mai puțin importante, sînt contactele eu-ea / Celălalt, dar și eu-ei / Ceilalți, care vin să sugereze un contrapunct sau un paralelism psihologic. Ceilalți, lipsiți de trăsături concrete și certe, se înscriu în tabloul general decadent și impresionist alcătuit de G. Bacovia: o palidă fată cu gesturi grăbite (În grădină), pe drum e-o lume leleșă, cochetă; / mulțimea toată pare violetă (Amurg violet), și galbeni trec bolnavi / copii de la școală (Moina), amanții, mai bolnavi, mai triști, / pe drumuri fac gesturi ciudate (Nervi de toamnă), cei vii se mișcă și ei descompuși, / cu lutul de căldură asudat (Cuptor), la geam tușește-o fată / în bolnavul amurg (Amurg), un bec agonizează, există, nu există, – / un alcoolic trece piața tristă (Nocturnă), de-acum, tușind, a și murit o fată, / un palid visător s-a împușcat (Plumb de toamnă), într-o grădină publică tăcută, / pe un nebun l-am auzit răcnind (Plumb de toamnă), prin tîrgu-nvăluit de sărăcie / am întîlnit un popă, un soldat... (Plumb de toamnă). O imagine particulară cu adînci urme romatice[1] se regăsește în poezia Alean, o evocare a motivului paradisului pierdut: Cu-un zmeu copiii aleargă..., Copil, ca ei, te vezi, / Și plîngi... (Alean). Uneori însă se observă o prezență în absența celorlalți, astfel motivîndu-se singurătatea totală a eului: nu-i nimei pe drum (Pastel), nimeni, nimeni, nimeni... (Rar). Important este aici nu atît cine, cît cum, căci prin anumite calificative se creează o paralelă între lumea oamenilor și universul / natura, lumea / mediul depersonalizat. De fapt, legătura eu-univers / altceva presupune adesea un contact cu vietățile, o parte componentă a acestui univers.

Bestiarul bacovian nu este unul arbitrar, ci determinat estetic, corespunzător celorlalte elemente ale decorului: culoare, mișcare, atmosferă, locuri și stări. Domină imaginea corbului, o pasăre „prin definiție infernală” (M. Coman)[2]: departe, pe cîmp / cad corbii, domol; / și răgete lungi / pornesc din ocol (Pastel), trec corbii – ah, „Corbii” / poetului Tradem – / și curg pe-nnoptat / pe-un tîrg înghețat, / se duc pe pustii... (Amurg), „I-auzi corbii!” – mi-am zis singur... (Gri), și corbii se plimbă prin sînge... și sug; / dar ceasu-i tîrziu... în zări corbii fug (Tablou de iarnă), vîslind, un corb încet vine din fund, / tăind orizontul, diametral... / pe cînd, tăcut, se-ntoarce-același corb, / tîind orizontul, diametral (Amurg de toamnă). Cromatica și trăsăturile acestei vietăți se completează cu celelalte viețuitoare: cu pene albe, pene negre / o pasăre cu glas amar / străbate parcul secular... / cu pene albe, pene negre (Decor), plutește un lanț de lebede albe, / îar visul din parc în lac se răsfrînge – / Amurgul pe lebede pune culori: / De sineală, de aur, de sînge (Amurg antic), lină-i zăpada de sînge animal..., / spre abator vin lupii licărind (Tablou de iarnă).

Prezența corbului în volum este justificară, din exterior, prin orientarea spre simbolismul francez și prin impactul lui E.A. Poe, iar din interior – prin faptul că acest tip de viețuitoare poartă valoare simbolică în organizarea cosmogonică a universului bacovian. Același lucru se referă și la lumea plantelor invocate în poezii (roză, frunze, copaci).

6. Răsună pe margini de tîrg / Un bangăt puternic de armă...

Ceea ce nu poate fi ignorat în interpretarea volumului Plumb este, desigur, epoca în care acesta apare (în anul 1916, în preziua războiului de întregire...), este spiritul timpului care domină mințile și lasă amprenta asupra destinelor umane. E vorba, desigur, de epoca de glorie a glontelui de plumb ce și-a atins apogeul odată cu Primul Război Mondial. În sensul acesta, relevantă este și mărturisirea poetului: Seismele sociale nu m-au lăsat niciodată indiferent. Numai cei care n-au voit n-au găsit urma lăsată de aceste seisme în poeziile mele.

Dacă simboliștii francezi erau în așteptarea colapsului, Bacovia asistă la acesta și îl reflectă în volum. În spiritul poeziei simboliste, în care necunoscutul, tainicul, inexprimabilul, nevăzutul e un component al sistemului estetic, Bacovia, la fel, se dedică seismelor sociale, care sînt ceva nevăzut, sugerat, dar nu mai puțin real. Astfel, ecouri ale unui mare conflict, auzite cu un dramatism simbolistic, nu trec neobservate nici într-un tîrg îndepărtat românesc: pe-afară de stai / te-năbuși de fum (Pastel), un gol istoric se întinde... / Și simt cum de atîta ploaie / piloții grei se prăbușesc (Lacustră), ninge grozav pe cîmp la abator... / e albul aprins de sînge-nchegat (Tablou de iarnă), în murmure stranii semite / m-adaug și eu în convoi (Spre toamnă), din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete; / străbunii trec în pîlcuri violete (amurg de toamnă), barbar cînta, dar plin de jale, – / și-n jur era așa răscoală... / și-n lungi, satanice ecouri (Seară tristă), imensitate, veșnicie, / tu, haos, care toate-aduni... / în golul tău e nebunie, - / și tu ne faci pe toți nebuni (Pulvis), sunt cîțiva morți оn oraș, iubito, / chiar pentru asta am venit să-ți spun (Cuptor), răsună pe margini de tîrg / un bangăt puternic de armă... / metalic s-aud / gorniștii, în fund, la cazarmă; și vine... / un bucium de alarmă (Toamnă), de-acum, au și pornit pe lumea eronată / ecouri de revoltă și de jale; / tot mai citești probleme sociale... (Plumb de toamnă).

Bacovia ascultă ecourile monstruoasei „răscoale” și tînjește după o simfonie armonioasă. Poetul este omul, care, asemenea unui credincios, observă fenomene pentru a-și demonstra existența divinului, dar, asemenea divinității dezolvate în jur, războiul este omniprezent.

7. Nu vreau să-ți fac teorii...

Printre altele, m-am gîndit la o eventuală istorie culturală a metalelor, în care un eventual entuziast al temei, după capitolele masive dedicate aurului, argintului, aramei sau cuprului, ar include, cu siguranță, mai multe pagini consistente și despre plumb. Printr-un vast tablou, de la vestitul apeduct roman, prin alchimiștii medievali sau povestea soldățelului de plumb al marelui fabulist danez și pînă la performanțele industriei atomice contemporane, cititorului i s-ar propune o poveste captivantă și cu adevărat dramatică a interacționării civilizației umane doar cu acest metal „greu”. Literaturii în această prezentare i-ar reveni mai degrabă misunea de a acompania cu ilustrații textuale istoria anumitor produse realizate din plumb, cele mai împunătoare dintre care ar fi, cu certitudine, litera de tipar și glontele.

---

[1] Doar o paralelă cu G.G. Byron: M’aș vrea copil din nou acasă... / Avut-am multe visuri, poate / Mai mîndre n’o să văd nicicînd. / Dar tu-ai venit, realitate, / Și le-ai gonit ca’ntr’un mormînt. (Tălmăcire de I. Vatamanu).

[2] Relevantă aici ar fi o remarcă făcută de Mihai Coman la adresa acestei imagini din Bestiarul mitologic românesc (1996): „Corbul este considerat, atît în universul mitologiilor indo-europene, cît și în perimetrul mitologiei populare românești, ca o pasăre prin definiție infernală, fiind în egală măsură mesagerul funerar cel mai temut și călătorul cel mai abil de la o lume la alta. [...] În primul rînd, trebuie menționat negrul intens al penelor sale – culoare cu conotații infernale în perimetrul indo-european; în al doilea rînd, un rol important a fost jucat de regimul alimentar al acestei păsări, care, deși, la nevoie recurge și la boabe, insecte ori ouă, se hrănește, cu predilecție, cu hoituri. Pornindu-se de aici, nu a fost greu să se creadă că, pentru a-și obține hrana necesară, viețuitoarea „cernită” are nevoie și dorește moartea celorlalte ființe; apoi, făcîndu-se un pas mai departe, s-a putut susține că ea este emisarul ori chiar agentul morții”.