«Здравствуй, солнце!»

***

Маленькая птичка

Бегает по травке:

Птичка-невеличка,

Пташечка-малявка.

«Здравствуй, солнце, утро!

Здравствуй, свет небесный.

Создан мир так мудро,

Сотворён чудесно».

Как хотел б порхать я

Птахою беспечной.

В небесах летая,

Жить свободой вечной.

Солнце блеском манит,

Небеса алеют,

Аромат дурманит

В розовых аллеях.

«Полетим со мною,

Чтобы быть нам вместе.

Яркою весною

Вдаль умчимся с песней».

    Это стихотворение я написал в апреле 2003 года. Очень хорошо помню то тёплое утро, когда я шёл в Университет через центральный кишинёвский парк, а вокруг меня скакали и галдели воробьи. Может, они просто были голодными, а не такими радостными и беспечными, как я их тогда увидел. Безумно красиво цвели каштаны. В дороге сами собой сложились первые четыре строчки, которые крутились в голове до самого вечера. Чтобы они оставили меня в покое, я присочинил к ним ещё четыре строфы. В результате вышло вполне себе романтическое, восторженное и по-детски искреннее стихотворение, не лишённое, тем не менее, множества давно устаревших клише, граничащих с поэтической банальностью. Даже не знаю, смог бы я написать что-либо подобное сейчас.

    Как и тогда, каштаны цветут также красиво. Ночи такие же тёплые и ароматные, а маленькие птички галдят также неистово. И до солнца всё также далеко.

„Lauda prostiei” de Erasm din Rotterdam la 500 de ani

Grafica de M. Brunea la ediția din 1989,
Editura Literatura artistică

„Trebuie oare să-l invinuim pe Erasm că din toate scrierile lui, reunite în zece volume in-folio, n-a rămas, de fapt, vie, decît Elogiul Nebuniei? Este, poate, împreună cu Colloquia, unica operă a lui care se mai citește numai de dragul ei. Celelalte nu mai sînt studiate decît din interes istoric, cu scopul de a cunoaște personalitatea autorului sau vremea lui. Am inpresia că, aici, timpul a făcut completă dreptate. Elogiul nebuniei a fost cea mai bună operă a lui. A scris el și altele, mai erudite, poate mai evlavioase, poate cu tot atîta sau cu și mai multă influență asupra epocii lui. Și-au trăit traiul. Nepieritoare va fi numai Moriae Encomium. Pentru că această minte n-a devenit cu adevărat profundă decît atunci cînd a iluminat-o umorul. În Elogiul Nebuniei, Erasm a dat lumii ceva ce nimeni altul în afară de el nu i-ar fi putut da”.

Johan Huizinga. Erasm. București: Editura Minerva, 1974 (BPT). – p. 119-120

Traducere în limba română de H.R. Radian.

Pe data de 2 martie la Catedra de Literatură Universală, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, USM, a avut loc masa rotundă consacrată aniversării a 500 de ani de la apariția cărții „Laudă prostiei” (1511) de Erasm din Rotterdam (1466?/1469?–1536). În discuția, moderată de profesorul universitar dr. hab. Sergiu Pavlicenco, a participat colectivul profesoral al Catedrei, membrii Asociației de Literatură Generală și Comparată din Republica Moldova, studenții, doctoranzii, scriitorii Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu și traducătorul în limba română a cărții omagiate, scriitorul Vladimir Beșleagă.

Dezbaterile în jurul cărții lui Erasm din Rotterdam au fost precedate de S. Pavlicenco, destinsul specialist în domeniul literaturii comparate, printr-o concisă prezentare a pricipalelor tendințe literare din epoca Renașterii, atenție fiind acordată în special textelor ce fac parte din așa numita literatura despre proști, cultivată în epocă. Nici astăzi nu putem ignora preocuparea marilor umaniști europeni de fenomenul prostiei, dar și a nebuniei umane, abordate cîndva în contexul general al tendinței spre emancipare, iluminare, eliberare a omului renascentist de dogme științifice, fanatismul religios sau constîngeri feudale, dar și în contextul creării marilor utopii social-politice. Variantele apropierii de acest fenomen uimesc prin persistență și amploare, care în mod cert descoperă ceea ce astăzi am putea numi „spiritul timpului”, precum și angajamentul asumat de intelectualitatea renascentistă în procesul formării unui om de tip nou: de la satiră moralizatoare „Corabia nebunilor” a germanului Sebastian Brant, culegere polemico-satirică „Scrisorile oamenilor obscuri” a umaniștilor germani, prin proza lui F. Rabelais sau înnebunire provocată de pasiunea amoroasă în „Orlando furios” de italianul Ludovico Ariosto, spre nebunia în spiritul umanismului tragic din „Don Quijote” de M. de Cervantes sau „Hamlet” de W. Shakespeare. Simptomatică însă este abordarea temei prostiei și nebuniei omenești, ca deviere de la stare sănătoasă, echilibrată, rațională, în perioade istorice de maximă constrîngere și presiune totală asupra libertății, formătii și afirmării individualității umane.

La întrebarea domnului S. Pavlicenco, ce a determinat apariția „Laudei prostiei” de Erasm din Rotterdam la editura „Cartea moldovenească” în 1976 – a fost aceasta o inițiativă a traducătorului, sau a instituției editoriale, sau un răspuns la necesitpțile cititorilor – Vladimir Beșleagă a oferit următoarea explicație:

V.B. „Deci, ce s-a întîmplat? În 1956, cînd este detronat cultul personalității lui Stalin se deschid frontierele către cultura și literatura românească. Treaba asta a durat vreo șase ani. După aceea vine reacția. Începe campania antinațională și antiromânească. În 1965 iar se lasă bariera între Basarabia și România. Și ce se întîmplă? Intelectualitatea începe să spună că noi avem nevoie de traduceri, avem nevoie de contacte cu literatura universală în limba română. Și atunci cineva, probabil din oamenii care țineau totuși la cultură, a sugerat șefilor de pe atunci să se facă un departament care să se ocupe de traducere. Adică să nu apelăm la traducerile românești, dar să facem traduceri la noi. S-a format un fel de secție cu traducători de clasă, mari, și nu numai din rusă, fiindcă se traducea mai mult din rusă, dar și din greacă, latină, franceză, germană. Paul Mihnea a tradus pe Vergiliu, Paul Valery, Belistov care făcuse teologie cunoștea greaca, N. Rusu traducea din italiană. Și în fruntea acestei secții a fost numită Nina Ischimji. Am trebui să ne aducem aminte să omagiem memoria ei pentru că a fost o femeie de mare cultură care cunoștea limbi. Ea făcuse liceul „Regina Maria” de aicea și era de origine găgăuzoaică și nu putea fi acuzată de naționalism. Și ea a făcut acest nomenclator de traduceri și l-a angajat și pe Costenco, și pe Mihnea, și pe Cărare. Și, cum se zice, am încăput în raza ei de observație și eu. Prima traducere care am făcut-o la sugestia ei a fost „Dafnis și Cloe” de Longos și a doua traducere iată a fost cu Erasmus la care eu am lucrat foarte serios, foarte mult și cu mare plăcere. Deci, ideea nu a fost a cuiva. Așa a fost situația.

Vladimir Beșleagă, traducătorul în limba română a cărții
„Lauda Prostiei” de Erasm din Rottedam

Toate traducerile sau majoritatea traducerilor se făceau prin intermediul limbii ruse. Rar cine erau cunoscători. Eu am vrut în viața mea să traduc „Suferințele tînărului Werther”. Cunosc germana. N-am mai ajuns. Că aș fi avut trei traduceri frumoase în viața mea.

Cînd am tradus „Dafnis și Cloe” – tot din rusă am tradus. N-am putut altfel. Dar în latină mă descurcam cît-decît. Prin intermediul muzeului am comandat microfilmul original, în latină medievală. Și a venit microfilmul la muzeu, l-am luat și am început să caut – cine să-mi facă niște fotocopii, ca eu să pot să confrunt cu originalul. Pentru că traducerile rusești erau foarte bune, erau făcute de mari specialiști, care făcuseră și elină, și latină, făcuseră încă la țar. Erau specialiști mari. Și am comandat ca din acel microfilm să se facă fotografiile la un atelier fotografic de la „Țăranul sovietic”. Și în laborator s-a băgat redactorul lor. Cînd a văzut că acolo ceva cu litere latine – Doamne ferește, ori l-au alungat de la serviciu pe fotograf, ori altceva, nu știu. Pentru că aceasta era ca o dinamită. Dar asta a fost prima peripeție. A doua peripeție a fost astfel. Eu urma să transmit manuscrisul, să-l depun la un anumit termin. Îmi spuneau: „Mai repede, mai repede, mai repede”. Și eu fac un efort, era să crăpe inima-n mine. Dau și plec undeva la tratament. Cînd mă întorc peste jumate de lună, zic „Ce, trece cartea” – „Nu”. Mai trece o săptămînă-două – nu. Cînd colo aflu că „Dar știți că traducerea a discpărut”. „Cum a dispărut?” „Nu știu. Manuscrisul a dispărut”. Nu-i o lună, nu-i două, nu-i trei, nu-i patru, nu-i cinci, nu-i șase. Peste jumate de an abia apare manuscrisul. Așadar, în 1975 manuscrisul a dispărut ca să apară peste jumate de an. CC al PCM avea obiceiul de a-i suspecta pe toți că se înspiră de la români și a dat cuiva ca să confrunte și să vadă dacă nu cumva a șterpelit ceva din traducerea română. Dar eu știam asta. Aveam traducerea românească, dar nu m-am uitat deloc în ea. Am pus-o undeva departe și am citit-o abia după ce a apărut cartea. Și am fost dezamăgit, că era o traducere foarte subțire, literaturizată. Eu cînd am făcut traducerea, am căutat să dau un aspect, o nuanță de arhaic, de limbă veche. Deci, cartea apărut abia peste jumate de an. Și ilustrații a făcut Bogdesco. Deși ilustrații făcuse cîndva deja Holbein – e ceva fantastic.

Manuscrisul traducerii în grafie chirilică de V. Beșleagă

Eu deja aveam pe atunci experiență de traducere. Cînd am venit student în cincizeci, tatăl meu a fost băgat în pușcărie, mama mea a fost dată afară din casă, casa scoasă de vînzare, și eu am început să fac bani ca să răscumpăr casa. Și lucram unde se nimerea: făceam un ban la radiou, făceam la o traducere. Pe urmă a venit experiența asta cu cartea românească – ne-am mai cizelat limba, am mai diversificat vocabularul. Și cînd am venit la traducerile acestea, aveam experiență. Acsta-i o școală foarte serioasă. Eu am găsit caietele cum am făcut traducerile și iată de exemplu manuscrisul cum s-a tradus și cum s-a redactat. S-a făcut negru. Aceasta în scris rusesc. Dar Longos în șaptezeci am făcut în scris românesc. 

Dar haideți să inrăm în esență. Am citit nu demult cartea lui M. Foucault „Istoria nebuniei” unde se descrie atmosfera în care a apărut acest fenomen, această epidemie a nebuniei în secolul acela sau precedent. De ce apare această epidemie care se numește nebunia și vînătoarea vrăjitoarelor în secolul acela? De ce apare necesitatea Renașterii și readucerii culturii antice anume în acel secol? De ce atunci? Care este dinamita care rupe conștiința, formează intelectualitatea ce vine în contradicție?”.

Emilian Galaicu-Păun. „Apariția protestantismului, a reformei și a contrareformei, apariția tiparului. Deci, lumea care era coloră brusc apare în negru-alb. Tiparul face o răspîndire foarte puternică a textelor și mai ales a gravurii, a imaginilor din infern, a lumii terifiante care se uita din oglinda paginii. În același timp, reacția protestantă cu marii gînditori ca Luther, Th. Morus care au redus distanța între om și Dumnezeu. Nu mai este instituția care vinde indulgențe, omul este direct responsabil de tot ce se întîmplă”.

Prezentare grafică de Ilia Bogdesco la ediția din  1976,
Editura Cartea Moldovenească

Raisa Ganea. „Haideți să ne întoarcem chiar la 1054 cînd s-a produs scindarea bicericii. Deja a existat o fisură care pînă acum era absolut inabordabilă. Lumea la un moment dat nu mai putea rezista la presiunea bisericii. Iar nebunul era acel care a fost acceptat de ea. Și atunci era o modalitate de a face o realitate macabră, dar care era făcută de un nevinovat. El poate fi bolnal și prost – lui i se iartă”.

Sergiu Pavlicenco. „Prin gura unui prost, a unui nebun puteai să spui ceea ce un om considerat cum se cade n-ar fi putut să îndrăznească să spună niciodată”.

V.B. „Totuși, de unde vine impulsul, unde sînt rădăcinile Renașterii?”

R.G. „Nu a fost posibil peste tot odată. În Germania vine mai tîrziu decît în alte țări. Primul Dante avea marea îndrăzneală, marele curaj de a interveni în cartea bisericească. Între Infern și Paradis el pune la mijloc Purgătoriu. Asta a fost o revoluție. De ce? Iată aici apare, izbucnește, dacă vreți, Renașterea. El ce face? Dă o șansă omului. Desigur, mai sunt și alte exemple, dar Dante face monumental și sintetic, introduce aceasta în sistema teologică, bisericească existentă. Cînd Dante introduce Purgătoriu apare ideea despre omul nou, acel om care va erupe mai tîrziu în Renaștere în alte țări din Europa. În epoca Renașterii omul coboară pe Dumnezeu alături de sine și îi dă valoarea umană. Dumnezeu este coborît la nivelul înțelegerii omului și omul încearcă să se elibereze de inhibiția gîndirii. Și atunci se stabilește dialogul între om și Dumnezeu umanizat”.

Ilustrație de Ilia Bogdesco la ediția din  1976,
Editura Cartea Moldovenească

V.B. „Această capodoperă a literaturii universale, care a supraviețuit secolelor și o să supraviețuiască – nu știu dacă măcar două rînduri din cărțile noastre o să rămînă, cum zice Emil, nu se știe dacă istoria literară o să ne rețină –, are două titluri. Titlul latin este Laus stultitiae, iar cel elin este Encomium Morie – un fel de parafrazare a numelui lui Thomas More. Lui i-a fost închinată cartea. În denumirea lui Erasmus se surprinde două curente în gîndirea scolastică a timpului său – nominaștii și realiștii. Deci, acordau foarte mare importanță numelui, cuvintelor și nu realităților care erau în spatele cuvintelor”.

E.G.-P. Cuvîntul conținea în sine și un fel de suprasarcină.

Ivan Pilchin. Traducătorul cărții „Erasm” de Johan Huizinga (București: Minerva, 1974, p. 107), H.R. Radian, în capitolul dedicat „Elogiului nebuniei” (IX) comentează titlul cărții lui Erasm astfel: „Această lucrare a lui Erasm este cunoscută la noi, încă de pe cînd nu era tradusă în românește, sub titlul „Elogiul Nebuniei”, influențat de titlul francez „Eloge de la Folie”. De fapt, însă, titlul original „Laus Stultitiae” nu se poate reda exact nici în franțuzește, nici în românește. În limba latină, „Stultitia” are două înțelesuri: „nebunie” și „prostie”. Tot așa, limba maternă a lui Erasm (limba olandeză) dispune, pentru „stultitia”, de două cuvinte: „dwaasheid” și „zotheid”, ambele cu același dublu înțeles. Fenomenul se reîntîlnește și în limbile engleză („folly”) și germană („Narrheit” și „Torheit”). În românește, avem mai multe cuvinte pentru fiecare din cele două înțelesuri („nebunie”, „sminteală”, „scrînteală”, „demență”, etc. și „prostie”, „nerozie”, „neghiobie”, „gogomănie” etc.), dar nici unul cu ambele înțelesuri. Traducătorul român Șt. Bezdechi, a rezolvat problema folosind termenul „Nebunie” în titlu și termenul „Prostie” în subtitlu și în tot cuprinsul operei, unde, într-adevăr, acest înțeles prevalează, fără a fi însă exclusiv”.

Ilustrație de Ilia Bogdesco la ediția din  1976,
Editura Cartea Moldovenească

Dumitru Crudu. „Aici e foarte important, în cazul cărții, cum sînt valorizate aceste cuvinte – negativ sau pozitiv. Impresia mea este că și nebunie și prostie Erasm valorifică, le dă o conotație mai degrabă pozitivă în sensul în care ele presupun o anumită disidență, o anumită opoziție. Și această conotație pozitivă o are și în epoca sovietică cînd apare cartea, adică prostia sau nebunia înseamnă și să te opui unui sistem foarte ermetic”.

V.B. „Haideți să ascultăm ce spune prostia despre sine. Lasă să se audă și vocea lui Erasm, nu numai a nostră. Prostia se laudă: „Pe de altă parte, a existat oare cîndva un astfel de stat, care să fi primit legile lui Plator sau Aristotel sau povețile lui Socrate? (...) Prostia înjgheabă statele, sprijină puterea în stat, religia, administrația și judecata. Și apoi ce altceva e toată viața omenească dacă nu un joc al Prostiei” (XXVII).

„Dar să ne adresăm științelor și artelor. Ce alta decît setea de glorie a putut să îmboldească mințile muritorilor spre a scorni și înveșnici pentru posteritate atîtea științe, socotite de toată lumea de-a dreptul minunate? Cu adevărat proști peste orice măsură sînt cei oameni care socot că faima lor, lucru de nimic și lipsit de orice preț, îi poate răsplăti osteneală și nopțile edormite. Da, anume Prostiei datrați mulțimea aceea de înlesniri, atît de însemnare în viață și – ceea ce e mai dulce ca orice pe lume – vă folosiți de roadele nebuniei altuia” (XXVIII). Și încă o frază: „Dacă ar fi să privim la lumea noastră din înaltul cerurilor, după cum spun poeții că privește Iupiter, am vedea că viața omenească e plină de atîtea nenorociri: nașterea murdară și jalnică, educația chinuitoare, copilăria expusă șa tot felul de brutalități, tinerețea împovărată de nenumărate munci, bătrînețea grea, moartea venind cu asprimea ei de neocolit, o sumedenie întreagă de boli, o răzmulțime de cazuri nefericite și necazuri ale vieții de toate zilele – pretutindeni mierea fiind otrăvită cu venin. N-am să mai amintesc cîte rele are de suferit omul de la om. Printre acestea e sărăcia, închisoarea, rușinea, necinstea, torturile, răzvrătirile, intrigile, clevetirile, procesele de judecată, înșelăciune...” Și la final: „Dar toate acestea sînt cu putință numai și numai mulțumită Prostiei”.

Tatiana Ciocoi. „Pînă acum nu s-a accentuat faptul că aceasta este perioada cînd se descoperă America. Și umaniștii, printre multele probleme pe care și-au propus să le rezolve, și-au propus să înțeleagă cum e să comunici cu „Celălalt”, cu străinul. Relația cu celălalt este în centrul atenției umaniștilor. Mie mi se pare că ceea ce a vrut să spună Erasm este că travestiul – de aici și ambiguitatea problemei prostiei și a nebuniei – este necesar, că de fapt fără prostie nu ar exista comunicarea cu „Celălălalt”. Deci, datorită acestui aspect al omului care știe să se lase mai jos, să se lase mai prost, se și întîmplă comunicarea. Rolul prostiei este de a asigura comunicare. Și ceea ce și-au propus umaniștii – pentru că Erasm este un umanist prin excelență – eu nu pot să nu leg cu umanismul lui Sartre, care zice: „existențialismul este umanism” și: „celălat este infernul”. Pentru că la Sartre întâlnim: conștiința pentru mine și conștiința pentru altul care înseamnă că „eu” mă conformez, accept ceea ce spui „tu”, „eu” nu am părerea mea și asta este „infernul”. Iar Erasm zice: numai pentru că tu te naști mai prost, acest infern poate fi o comunicare. Mie mi se pare că profunzimea acestei cărți este în acest lucru”.

Grafica de M. Brunea la ediția din 1989,
Editura Literatura artistică

D.C. „Apropo de celălalt. Cred că Erasm, la fel ca și Shakespeare încearcă să schimbe atitudinea față de „celălalt”, așa cum a spus doamna Ciocoi. Să-l valorizeze pozitiv. Îmi aduc aminte: la Shakespeare, de exemplu, există o lume a confruntării. Și de obicei sînt un învins și un învingător în urma acestei confruntări. În multe dintre piesele sale învingătorul vorbește foarte frumos despre învins sau despre străin, despre fostul sau actualul dușman. Adică încearcă să-l elogieze, să-i descrie calitățile. Am impresia că fenomenul acesta este mai vast și că așa ceva poate și Erasm aici a conturat”.

În concluzie, aș adăuga, totuși, că prostia la Erasm este un fenomen complex și are mai multe nuanțe. De obicei pentru fiecare latură a prostiei utilizăm un cuvînt aparte, în timp ce în textul cărții „Lauda prostiei” aceste nuanțe sînt redate printr-o singură noțiune. Vorbind despre prostie sau nebunie, Erasm presupune un cititor dacă nu înțelept, atunci capabil să fie receptiv la jocul argumentelor și ambiguitatea lor. Prostia, deci, într-un loc al textului intră în legătură cu sfera viciului, în altul – cu absurdul, iar în al treilea – cu naivitate sau inocență. Ultimul aspect se pare a fi foarte important: prostia se opune rațiunii, înțelepciunii dogmatice și se conectează la ideea umanului „cel care greșește”, la ideea stării naturale a omului, acelei înainte de cunoaștere și civilizare din „veacul de aur”, nostalgia după care este un motiv frecvent întîlnit în literatura renascentistă.

«Последний сон господина Морэ»

Рассказ «Последний сон господина Морэ» я перевёл после того как познакомился с человеком, который его написал. Доминик Мер (D. Mehr) – молодой актёр и писатель (собственно, себя он называет «исключительно читателем»), живёт в городе Сибиу (Румыния) и пишет на румынском и немецком языках. При появлении дебютного сборника «10 рассказов» (Сибиу, 2011) местные газеты довольно осторожно окрестили Д. Мера «подающим надежды» (М. Плойу), «игроком не только на сцене» (А. Юте), «сочинителем скорее лаконичных сюжетов и повествовательных проектов, чем рассказов в наиболее употребительном значении этого слова» (Л. Глие), но и «эпигоном великих латиноамериканцев, представившим нечто среднее между борхесовскими выдумками и повествовательными трюками Гарсиа Маркеса» (Н. Суфлу). Об авторитетности критиков судить не могу, однако странное сочетание их имён, собранных вместе на одной странице, действительно чем-то напоминает всё те же борхесовские хитросплетения.

С Домиником Мером (на слух его имя похоже на румынское măr, то есть яблоко, хотя, вероятнее всего, его следует возводить к немецкому mehr – больше) я познакомился летом 2011 года во время ежегодного Театрального Фестиваля в Сибиу, на конференции, просвещённой проекту «Наивного театра». Выступали признанные метры: Дж. Бану и Р. Демарси. Разгорелся спор по поводу возможностей «наива» в театральном искусстве. Впоследствии я даже написал по этому поводу небольшую заметку. Узнав о том, что я переводчик, Доминик подошёл ко мне после конференции и подарил свой дебютный сборник «10 рассказов», прибавив к тому же, что был бы рад увидеть свои тексты в переводе на русский язык. «Будьте моим соавтором. Вернее, будьте автором моих рассказов. Думаю, вполне справедливо считать автором переведённого текста не того, кто составил его в оригинале, а того, кто переложил его в результате естественного процесса перевода. Однажды переведённые на русский язык, мои тексты станут на самом деле вашими». Не знаю, что имел он тогда в виду под «естественным переводом», но его слова я запомнил.

Прошло больше полугода. Недавно я перечитал один из «рассказов» (такой же грустный, как и все остальные) и удивился редкой для всякого переводчика возможности сохранить неплохую игру слов, свойственную оригинальному тексту (это единственная причина, из-за которой я взялся за перевод). Итак, у нас есть персонаж по имени Морэ (почему Доминик выбрал именно это имя, мне ещё предстоит выяснить), есть образ моря, есть до странности созвучная этому образу фамилия автора – Мер. Кроме того, есть идея финала, одно из имён которого на румынском языке (скорее, в качестве глагола в третьем лице любого из чисел) созвучно вышеназванным словам. Следует подчеркнуть нарочитую лапидарность и сдержанность повествования, наивную архитипичность образов. Уверен, что любой другой автор развил бы этот сюжет как минимум до двух-трёх страниц, на основе которых какой-нибудь студент-филолог написал бы реферат-компиляцию о художественном восприятии или осмыслении категорий времени и пространства в новой румынской литературе. Впрочем, сам Доминик решительно против словесной расточительности, которую в предисловии к сборнику он называет «искусственной и зачастую вымученной». После этих слов его интерес к наивному театру становится более или менее понятным, а в остальном – решать читателю. В завершении лишь напомню, что один из вариантов мотива последнего сновидения можно встретить на страницах романа «Сто лет одиночества» (эпизод с Хосе Аркадио Буэндиа), о котором я когда-то тоже писал (Габриэль Гарсиа Маркес: «Сто лет одиночества» – филогенический анализ романа (в соавторстве с др. Раисой Ганей) // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova (Ediţie jubiliară). Seria „Ştiinţe filologice”. – Chişinău, USM, 2006. – p. 355-362).

«Комната большого дома. Господина Морэ гнетут бессонные ночи. В его памяти оживает прошлое. Комната, в которой он лежит, знакома ему с самого раннего детства. Он вспоминает, как когда-то сидел у окна, сегодня уже наглухо закрытом, и как в одном углу много лет подряд стоял большой шкаф, а в другом углу стояло радио.

Выплыв из памяти, множество подробностей оживают и уже больше не исчезают, а как бы наслаиваются друг на друга. В результате пространство вокруг господина Морэ наполняется предметами давно ушедших лет. Люди, жившие в этой комнате, и события, происходившие в ней, тоже не исчезают, но сливаются в каком-то неповторимом хаосе.

Человек задыхается, переживает всё заново.

Разбуженное прошлое больше не подчиняется сознанию.

Господин Морэ видит, что находилось на месте комнаты задолго до того, как был построен дом. Вокруг только поле, в небе проносятся облака, в самом центре помещения стоит дерево. Ветер играет листьями и равнодушно сбрасывает их на землю.

Наблюдая всё это, человеку вспоминается старая карта, которую он однажды видел в окружном музее. На карте было большее синее пятно, указывавшее, что дом был возведён на месте, где когда-то очень давно находилось древнее море.

Едва человек об этом подумал, как начала прибывать вода, заполнившая всё пространство вокруг.

Господин Морэ понимает, что это конец, и что это всего лишь сон, которого он так долго ждал.

Море поглотило его, растворилось в пустоте и навсегда исчезло вместе с ним».

„Ce sens au toate astea?”

Sînt scriitori ce n-au nimic de spus, ce nu au o lume a lor: nu poți vorbi, cu ei, decît despre literatură. Cu Beckett – foarte rar, de fapt aproape niciodată. Orice subiect cotidian (greutăți materiale, necazuri de toate soiurile) îl interesează mai mult – în conversație, buneînțeles. În nici un caz nu poate suporta întrebările de genul: credeți că e sortită să reziste cutare sau cutare operă? Își merită X sau Y locul pe care-l ocupă? Dintre X și Y, care va supraviețui, care e cel mai mare? Orice prețuire de genul acesta îl calcă pe nervi și-l deprimă. „Ce sens au toate astea?”, mi-a spus după o seară deosebit de penibilă, cînd, la masă, discuția semănase cu o versiune grotescă a Judecății de Apoi. El însuși evită să se pronunțe asupra cărților și pieselor sale: pentru el, importante sînt nu piedicile depășite, ci acelea ce rămîn de depășit: se identifică pe de-a-ntregul cu ceea ce e pe cale să facă.

Emil Cioran. Exerciții de admirație: eseuri și portrete. București: Humanitas, 1993. – p. 96-97

Traducere de E. Marcu

«Окончил путь усталый старый год...» (Эдмунд Спенсер)

Окончил путь усталый старый год,

Явился новый в утреннем сиянье

И начал мерных дней круговорот,

Сулящий нам покой и процветанье.

Оставим же за новогодней гранью

С ушедшей прочь ненастною порой

Ненастье душ и грешные деянья

И жизни обновим привычный строй.

Тогда веселье щедрою рукой

Отмерит миру мрачному природа

И после бурь подарит нам покой

Под свежей красотою небосвода.

Так и любовь – мы с нею поспешим

От старых бед к восторгам молодым.

Перевод А. Сергеева

Европейские поэты Возрождения. М., 1974 – стр. 493 (БВЛ, т. 32)

Если верить историкам литературы, расцвет английской гуманистической поэзии приходится на вторую половину XVI века. Особое место в поэзии этого периода занимает творчество Филиппа Сиднея и Эдмунда Спенсера.

Как непревзойдённый мастер всех поэтических жанров, Эдмунд Спенсер (около 1552-1599) был назван современниками «поэтом поэтов». Своё первое значительное произведение – сборник пасторалей «Календарь пастуха» – он посвятил Филиппу Сиднею. Но свои идиллические стихи Спенсер писал в то время, когда «кровавые» законы сгоняли крестьян с земли, а Англия была уставлена виселицами.

Такие вот парадоксы эпохи «гуманизма».

Объяснение этому следующее: основным предметом экспортной торговли англичан тогда была шерсть. Поняв выгоду торговли шерстью, крупные землевладельцы в поисках пастбищ для овец стали сгонять крестьян с земли. Процесс «огораживания» привел к трагическим социальным переменам. Англия наполнилась толпами обездоленных, лишённых земли и средств к жизни. Даже королева Елизавета, путешествуя по стране, была поражена разрухой и бедностью. «Повсюду нищие», – заметила она своим приближённым. При Елизавете, долгое правление которой дало название целой эпохе, был издан указ о кровавой расправе над многочисленными бездомными «бродягами и упорными нищими». В поисках работы, несчастные крестьяне потянулись в города. Некоторые из них становились разбойниками или пытались восставать против бесчеловечных законов и угнетения. Народные восстания подавлялись с беспощадной жестокостью, повсюду можно было видеть виселицы и плахи. Многие в качестве преступников были высланы в далёкие заморские колонии.

Однако словно не замечая этого, Спенсер воспевал «её величество» королеву Елизавету и посвятил ей большую аллегорическую поэму «Королева фей». В ней поэт создал некий сказочный мир, населённый бесстрашными рыцарями и очаровательными феями. Эта поэма отличается богатством поэтического языка, музыкальностью стиха и виртуозностью использования особой строфы из девяти строк, которая была названа спенсеровой. Чрезвычайно трудная, но эффектная по форме, она впоследствии была освоена Дж. Г. Байроном в поэме «Паломничество Чайльд Гарольда» и другими поэтами-романтиками.

Вот так, словно не замечая того, что происходит вокруг, я снова читаю английских поэтов елизаветинской эпохи. Сонеты Шекспира особенно. В последнее время всё чаще вспоминается его «Tired…»

И ещё, материал об Эдмунде Спенсере был уже однажды написан мною для учебника по всемирной литературе. Так что найти его можно здесь: Всемирная литература: Учебник для 10 класса / И. Пилкин, М. Пилкин, О. Брижатюк, О. Сайко. Chișinău: Lumina, 2011. – стр. 80, 76. Публикация этой книжки стала моим главным профессиональным успехом в ушедшем году. Надеюсь, в 2012 их будет не меньше.

С Новым годом, Планета!

May day в ноябре - вживание в текст и опыт его перевода

Стихотворение «May day» американской поэтессы Сары Тисдейл (Sara Teasdale) я перевёл весной 2003 года как домашнее задание по курсу английского языка. Прежде я переводил только из Гёте («Erlkönig», «Gefunden»), однако никогда при этом не придерживался оригинальной стихотворной формы. Моей главной задачей тогда было передать лишь содержание текста. Оказалось, всё же, что первые опыты поэтического перевода были для меня и первыми уроками пристального, углублённого чтения, приближения к тексту и проникновения в его неповторимую организацию.

П(е)редал ли я этот текст? Скорее всего – да. Тем не менее, и сейчас, спустя столько лет, я с интересом перечитываю эту мою вариацию на тему, заданную Сарой Тисдейл. Я даже знаю, почему этот перевод мне так дорог. Дело в том, что всякий раз он напоминает мне о нескольких чудесных апрельских днях, в течение которых я носился по солнечному, по-весенне светлому и благоухающему Кишинёву, вновь и вновь, как молитву, повторяя про себя заученное стихотворение. И ещё о бессонной ночи перед презентацией, когда, на уже подготовленной основе из слов и интерпретации смысла, текст перевода складывался в свой собственный, подчинённый своим законам узор.

В конечном итоге, для меня важнее оказался сам процесс перевода, поиск слов, игра в слова и жонглирование ими, пережитые азарт, беспокойство, какая-то взвинченность, творческая дерзость и ощущение свободы. В этом-то я и нахожу оправдание несовершенствам, незавершённости и неадекватности перевода форме и содержанию оригинала. Кроме того, подбирая в апреле слова для стихотворения о мае, я, как мне кажется, всё-таки сумел сделать главное – передать чуткость и восхищение лирического героя (и свой собственный восторг) перед красотой и весенней свежестью мира.

May day

A delicate fabric of bird song

Floats in the air,

The smell of wet wild earth

Is everywhere.

Red small leaves of the maple

Are clenched like a hand,

Like girls at their first communion

The pear trees stand.

Oh I must pass nothing by

Without loving it much,

The raindrop try with my lips,

The grass at my touch;

For how can I be sure

I shall see again

The world on the first of May

Shining after the rain?

Майский день

Птичьих мелодий материя тонкая

Нежно колышется в воздухе майском.

Всюду, дождями политая звонкими,

Дышит земля ароматами райскими.

Сжатые накрепко, листья кленовые

Кровью живою на ветвях краснеют,

Словно в наряды одетые новые,

Груши, как девушки в праздник, белеют.

Мимо пройти и холодным остаться,

Сердце сковав равнодушьем безбожным,

Чтоб поцелуем с дождём не расстаться,

Трав не коснуться – о нет, невозможно!

Время уносит с собою сияние,

Майскому дню оставляя в награду тень.

Но возвратится ли чувство, желание

Снова увидеть весну в первомайский день?

Мир глазами Уильяма Блейка

В одном мгновенье видеть вечность,

Огромный мир – в зерне песка,

В единой горсти – бесконечность

И небо – в чашечке цветка.

Прорицания неведения (1801-1803)

Перевод С. Маршака

Поэтический мир Уильяма Блейка (1757-1827) притягивает всякого проницательного читателя бездонной глубиной и завораживающей символикой своих образов; непосредственностью и даже наивностью в восприятии и выражении простых человеческих чувств и природы; противоречивостью, оригинальностью и независимостью художественного, образного, отчасти даже мифологического мышления; своей энергией, порывистостью, радостью и болью.

Творчество этого «сумасшедшего» художника, никому не нужное при его жизни и надолго забытое, предстало настоящим откровением отвергнутого пророка для целого поколения поэтов и художников конца XIX начала XX века. Странность создаваемых им поэтических картин и фигур, экстравагантность, если не эпатажность, его образа жизни делали его чужим для большинства современников. В одиночестве блуждая по лабиринтам своего богатого воображения, Блейк обрёл способность смотреть на окружающую его действительность сквозь призму только ему одному известного мира. Загадочные видения и мистические встречи, необъяснимая символика его «пророческих книг» и рисунков – всё это делает Блейка фигурой по истине романтической.

Утверждаемый примерно в то же время С. Т. Кольриджем и У. Вордсвортом принцип простоты поэтического языка и образов, оппозиция к окаменевшим литературным формам классицистической эпохи, отход от обескураживающего рационализма и отказ от рассудочного творчества – всё это, так или иначе, было предвосхищено Бёрнсом, авторами готических романов и в первую очередь Блейком.

Уильям Блейк не менее трансцендентален, чем Кольридж, причем трансцендентализм первого – во многом более оригинальное, индивидуальное, а оттого – живое и способное к жизни открытие чем, пусть и осмысляемый и осмысленный, но заимствованный кантовский трансцендентализм второго.

Полное неприятие расхожих истин, костных стереотипов и ханжеской морали, но, вместе с тем, упрямая вера в спасительную силу красоты, искусства и творчества делают Блейка крестным отцом английской эстетической школы во главе с прерафаэлитами и неподражаемым Оскаром Уайльдом.

Бунтарство Блейка не менее энергично, чем такие же порывы Байрона. Схожие по духу богоборческие личности отличались лишь судьбой: счастьем или обречённостью родиться наследником целого аббатства и титула лорда или третьим из семи детей лавочника. Возможно оба поэта, как и многие в то время, своим творчеством попросту отдали дань духу своей эпохи, отразили стремления и надежды тысяч безвестных и забытых людей, истинных творцов истории. Возможно, наряду с другими, они этот самый дух времени и создавали.