Дела и слова: 12 фрагментов (при)открытого дневника

1.

Дела и слова – как волны в море времени, как песок, зыбучий песок, рассыпающийся на мелкие частички, разносимый ветром, символ всего преходящего и ненадёжного, сочащегося сквозь пальцы, ускользающего и неудержимого.

2.

Человек с чёрными крашеными волосами и в строгом костюме на Армянской улице – наверняка какой-нибудь чиновник, бывший политрук. Его самоуверенное черты напомнили мне лица государственных мужей. Они все на одно лицо. Словно клонированные. Клоны прошлого живут вокруг.

3.

Страх однажды не увидеть собственного отражения в зеркале.

4.

Жесты. Движение кистей и пальцев мне о чём-то напоминало. Это были жесты голливудского покроя. Они повсюду. Цвета, позы, одежда, слова, телодвижения повторяются как эхо, а где-то и как заезженная пластинка. Некоторые настолько прирастают ко всему этому, что начинают называть это особенностью поколения, а себя – его представителями. Кажется, что для того, чтобы остаться собой, достаточно вообще не двигаться и не говорить. Скупость движений и постоянный поиск слов – для меня это признак самости, желания выбраться из расставленных повсюду клише.

5.

Словарь клише. Я уже готов признать, что избавиться от клише невозможно. Как знать? Самая романтичная идея – оригинальность без конца. Но и желание оригинальности в какой-то момент тоже превращается в клише. Постоянно меняться – вот парадокс. Соединимы ли постоянство с изменчивостью? Природа доказывает, что – да. Постоянство – залог долгожительства, изменчивость – залог адаптации. Адаптация для того, чтобы продлить существование – похоже на естественный закон.

Усвоение клише – средство к сохранению себя в определённой среде. Оно сродни одежде, которую примеряешь и носишь, пока она не надоест или не обветшает.

Спасти от клише-зависимости может только самоирония.

Спасти употребление клише может только красота. Возможно, ещё харизма. Их свойство – ослеплять критический взгляд на вещи. Их эффект – преклонение или, в свою очередь, – подражание.

6.

Жизнь как диалог себя и мира. Какой привет – такой ответ.

7.

Вот одно из моих ощущений: однажды мне показалось, что я есть единственный человек на свете, своего рода Адам, окружённый животными, растениями, людьми, предметами. Как будто всё происходящее вокруг меня – не реально, но часть какой-то вселенского масштаба игры. Каждое моё слово, мысль, реакция наблюдаются, регистрируются. Повсюду на разный лад говорят о правилах этой игры, о её сути, о её составных частях. Своего рода театр одного зрителя. Смысл в том, чтобы проверить меня на что-то. Внушить идею, создать впечатление. Суть в том, что я в этой игре активен, наделён возможностями и ограничениями.

Вот другое моё ощущение: однажды мне показалось, что все люди вокруг и всё живое вокруг – это я. Я прожил, проживаю и ещё проживу сотни жизней, состояний и форм. Поочерёдно. Одновременно. Суть в том, что в каждый данный момент временная последовательность сгущается в одновременность. Этими жизнями я создаю этот мир. Это ощущение возникло из невозможности быть больше чем одним я, от замкнутости на собственном сознании, ограниченности собственных ощущений.

8.

Футболисты как святые. Всё очень просто. Я подумал о том, что мысль – один из видов энергии, которая может передаваться и / или материализоваться. Я представил себе тысячи футбольных болельщиков, напряжённо следящих за игрой. Атмосфера стадиона просто наэлектризована от накала эмоций, мысленной энергии, которая концентрируется на игроках. Я уверен, что после игры они способны творить чудеса. Как настоящие святые. Потому что в них верят. От них чего-то ждут.

Футбол как индустрия. Почему человеку необходимы зрелища? Попытка испытать и увидеть нечто исключительное, что осветило бы собой повседневность? Человек-играющий – это одно. Человек, следящий за игрой – это совсем другое. Или то же самое?

9.

Весть о смерти Гарсиа Маркеса в Твиттере. По слухам – утка Умберто Эко. Всё в духе маркесовского реализма. «Хроника объявленной смерти» – книга, которая моделирует реальность своего автора.

10.

Писатели как создатели эстетического / литературного / образного горизонта. Суть литературной критики в том, чтобы всегда быть хотя бы на сантиметр выше него. Смотреть в буквальном смысле «свысока», так, чтобы неизбежность горизонта не привела к неизбежности ограничения ясного видения вещей.

11.

Исключительность в единственном числе – обречённость на одиночество. Исключительность хотя бы в двух экземплярах – неизбежность конфликта.

12.

В последнее время всё чаще думаю о феномене иерархии, о принципах, лежащих в основе человеческого общежития. Закон иерархии начинается казаться мне универсальным законом, которому подчиняется всё во вселенной. Главный принцип, который я для себя вывел, это взаимодействие активного и пассивного начал. Вот основа иерархии: активное выражение воли или пассивное подчинение ей.

Второй момент: проблема отношений / связей. Мне даже хочется прочитать что-то серьёзное по этому поводу. Я выделил несколько видов связей, исходя из позиции субъекта: я – я (романтизм), я – другой (социум, реализм), я – другое (природа, материальный мир), я – божество (отношение к некой супраструктуре, которая включает в себя все названные элементы). Мне начинает даже казаться, что связь это то, что обеспечивает вещам реальность. В отсутствие неё, реальность – пустая абстракция. Способность установить связь – залог любого вида знания.

Între Tanatos și Eros: cum arată lumea lui G. Bacovia în volumul „Plumb”

Înmînarea Premiului I pentru eseu în cadrul 

festivalului Toamna Bacoviană (Ediția a II-a),

Bacău, România, septembrie 2012

Deja în copilărie, am observat că dovada de neignorat, cel puțin pentru mine, a unei forțe pe care o posedă un artist, un scriitor sau un poet, este capacitatea sa de a pătrunde în visele cititorului, în visele mele. Acest lucru nu mi s-a întîmplat atît de des. Relativ puținii autori mi-au provocat imagini onirice memorabile. L-aș numi aici doar pe Franz Kafka: citindu-l în original, peste noapte m-am trezit bolnav la propiriu; și pe Gabriel García Márquez, în fața căruia, pînă și astăzi, destul de frecvent mă trezesc la mijlocul unor discuții nocturne tăcute.

Același lucru mi s-a întîmplat și cu George Bacovia, poezia căruia, fiind de natură impresionistă, la rîndul său impresionează, și care, vorbind despre boală și moarte, molipsește și îmbolnăvește în mod inexplicabil. Dacă e să fiu sincer pînă la urmă, atunci trebuie să recunosc – visele mele în legătură cu poezia bacoviană nu au fost cele mai luminoase, cu atît mai bucuroasă și fericită de fiecare dată mi-a fost trezirea.

Pentru mine, poezia lui G. Bacovia rămîne tentantă nu doar (și, chiar, nu atît) prin poetizarea morbidității, dar (cît) și prin speranța învierii, a eliberării (trezirii) existențiale pe care aceasta oferă cititorului său.

Nu rîde... Citește-nainte.

Cu toate că opera omnia îi include mai multe volume de poezie și proză, George Bacovia poate fi considerat autorul unei singure cărți, a culegerii de debut Plumb, care îi legitimează incontestabila sa prezență în panteonul poetic al literaturii române. Celelalte cărți par a fi niște completări, precizări, varieri și dezvoltări ale motivelor, ale formei poetice și ale stilului bacovian din primul volum. De fapt, există o singură carte a lui G. Bacovia, care a continuat să crească și să se scrie pe parcursul întregii vieți ale poetului.

1. Psihicul poetului este însăși poezia lui. (I. Valerian)

Volumul Plumb, adunat cu sila de un prieten a lui G. Bacovia, include versuri apărute pînă în 1916. Dincolo de amănunte textologice, de datarea exactă a textelor și de variantele editoriale ale unora dintre ele, versurile din volum se organizează într-un sistem artistic coagulat, în care prezența sau lipsa unor elemente este justificată de însăși viziunea decadentistă a poetului. Unitatea spirituală a volumului, dar și a întregii creații bacoviene este explicabilă și din punct de vedere psihologic, ca un efect al temperamentului și modului de viață al lui G. Bacovia: Nu am nici un crez poetic... Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică și, cînd găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tîrziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notițe sunt în formă de versuri și cîteodată par vaiete. Nu sunt decît pentru mine. Poezia ca un mod de a se confesa, dar și a comunica cu sinele, chiar dacă și pare personală, sinceră sau lipsită de artificialitate, oricum nu rămîne liberă de constrîngerile formei, care caută să se armonizeze cu stările psihice, pe de o parte, și cu influențele literare apropiate ca viziune, pe de altă parte.

2. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. (G. Bacovia)

E tentant să vezi în poemele din Plumb în primul rînd reflectarea specifică a felului de a fi a lui G. Bacovia, a contextului socio-cultural și localist în care a apărut volumul. Cert este că autobiograficul reprezintă acel strat indispensabil poeziei bacoviene care se strecoară la orice lectură atentă a textelor sale. Mărturisirile poetului vin pentru a completa imaginea eului din volum: Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi, n-am fost întotdeauna prea sănătos. Spre deosebire de interviu, scufundarea în izolare și singurătate, calma consolare cu inevitabilitatea lor, capătă în Plumb o nuanță dramatică. Exemple sînt multe, prezente aproapte în fiecare text, singurătatea fiind un laitmotiv al întregului tablou poetic din volum: stam singur în cavou (Plumb), sunt singur (Lacustră), mi-am zis singur (Gri), sunt solitarul pustiilor piețe (Pălind), singur, singur, singur... / Nimeni... nu știe de mine... (Rar), suflet singuratic (Singur), omul începuse să vorbească singur (Altfel), trec singur (Plumb de iarnă). Solitudinea eului bacovian este una romantică, amintind de singurătățile lui René din nuvela omonimă a lui R. de Chateaubriand sau de izolarea personajelor byroniene, cuprinse de starea iremediabilă a melancoliei universale (spleen-ul lui Ch. Baudelaire), numită și boala secolului. Boala spirituală a eului, accentuată frecvent în volum, face parte și ea din tabloul poetic decadentist bacovian: e-un secol de-a binelea bolnav, / Că-s bolnav și eu, nu mă mir (Trudit). Se observă o oarecare agitație, neliniște, ruinare a echilibrului interior: eu zgudui fereasta nervos (Spre toamnă), simțurile-mi toate se enervau fantastic... (Finis), și plîng și eu, și tremurînd... (Nevroză), mă prinse sinistre gîndiri (Panoramă). Uneori însă poezia depășește planul individual, proiectîndu-se asupra stărilor psihice generale / colective, asemănătoare celor ale eului: Plana: / Durere fără nume / Pe om... (Largo), și noi eram o ceată tristă... / Și-am plîns cu frunțile pe masă (Seara tîrziu). Plînsul neîcetat al eului liric, ce-și găsește o corespondență directă în plînsetul ploii (un alt laitmotiv bacovian), este totodată doar primul element al unei opoziții binare, o formulă poetică magistrală în Plumb. Celălalt element al acestei construcții este rîsul: și gem, și plîng, și rîd în hî, în ha... (Amurg de toamnă), tovarăș mi-i rîsul hidos (Pălind). Este, de fapt, vorba despre un hohot de smintit (Oh, amurguri) lipsit de bucurie, îmi vine să rîd fără sens (Nervi de toamnă), rîs sarcastic (Finis), un refugiu-mască din tristețea existenței, care amintește de „rîsul carnavalesc” rablerian (M. Bahtin) sau bufonadele absurdiste ale „teatrului comic” (E. Ionesco). Din această perspectivă, este semnificativ poemul Decembre, una din puținele poezii din volum în care se încearcă regăsirea unei armonii interioare prin interzicerea fermă nu rîde...

Înșiruirea stărilor interioare se intersectează în volum cu o privire globală asupra propriei condiții: zilele mele – totuna (Decembre), pierdut într-o provincie pustie (Plumb de toamnă). Aici, în provincie, mărturisea G. Bacovia, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte pînă la sfîrșitul vieții tale. Ăsta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Astfel, eul liric din Plumb este situat într-un fel de hibernare perpetuă și decadență recurentă, iar orizontul limitat sugerează o închidere infernală în spirit dantesc: e vînt și-orice speranță e pierdută... (Plumb de toamnă).

Starea de hibernare este adesea comparată cu starea morții, o paralelă reținută deja în mitologia antică greacă prin înfrățirea lui Hypnos, zeul somnului plin de fantasme întunecate, cu Thanatos, zeul morții: de-acum pe cărți voi adormi uitat (Plumb de toamnă). Eul privește lumea din jur preponderent ca un spațiu al umbrelor, fără lumină, cuprins de o stagnare apăsătoare: și stam împietrit, pierdut în muzeul pustiu, sumbrul muzeu fioros... (Panoramă). În plan spiritual, singurătatea și criza nervoasă aici este una din manifestări ale răului, care, în dimensiunea materială a lumii, se manifestă prin frig și boală.

Unicul lucru salvator, și cu adevărat eliberator, refugiul eului din această viață-în-moarte, este delirul și visarea: O, vis... o, libertate... (Plumb de iarnă). În atmosfera generală de frig neîncetat, umezeală și întuneric, visul pare a fi unicul lucru energizant, cel de menținere a vieții: vibrau scîntei de vis... (Negru), un cer de plumb de-a pururea domnea, / iar creierul ardea ca flacăra de soare... (Altfel). Pierderea acestui foc interior descoperă dramatismul existențial al eului „aruncat în lume”: azi a murit chiar visul meu final. / Și tu iar tremuri, suflet singuratec... (Singur).

Visarea și delirul însă nu este altceva decît manifestarea romantică a dorului de tine, și de altă lume... (Largo), a deschiderii în fața divinului: în fața ta sunt cel mai laș... / învață-mă filosofie. / Imensitate, veșnicie, / pe cînd eu tremur în delir... (Pulvis). La fel ca și alți poeți romantici (Novalis, E.T.A. Hoffmann, S.T. Coleridge, Th. de Quicey, E.A. Poe), Bacovia găsește calea de refugiu din această lume atît prin artă: deschide clavirul și cîntă-mi / Să cad în delir (Trudit), cît și prin substanțe „de bruiaj” al rațiunii: ca Edgar Poe mă întorc spre casă / Ori ca Verlaine topit de băutură – / Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă (Sonet). În alte zile, însă, casa e un loc sinistru al singurătății și frigului sufletesc: și pornesc înspre casă, / și-acolo mă-nchid ca-n secriu (Spre toamnă), și-un frig mă cuprinde – / cu cei din morminte / un gînd mă deprinde... (Moina). Din nou, o excepție fericită ne oferă în acest context poezia Decembre, unde toate din casa iubitei mi-s sfinte... / eu nu mă mai duc azi acasă..., iar în locul vinului amețitor se cere ceaiul: mai spune s-aducă și ceaiul.

3. Iubesc o fată din oraș...

Iubirea bacoviană nu este o pasiune donjuanistă, ci o tînjire spre echilibru sufletesc și salvare din singurătate. Iubita din volum nu este idealizată, fiind prezentă mai degrabă ca o convenție a unei alterități armonioase, căutate și mereu invocate, un fel de „chip divin” pușkinian: iubito, sunt eu la ușa înghețată (Tablou de iarnă), deschide, dă drumu, -adorato (Note de toamnă), tu ce mai faci, iubita mea uitată? (Plumb de toamnă), dor de tine, și de altă lume (Largo). Condiția iubitei este destul de intrigantă, de mediere între eu și altă lume: iubito, și iar am venit... / deschide clavirul și cîntă-mi... (Trudit), iubita cîntă la clavir... / iubita cîntă-un marș funebru... / ea plînge și-a căzut pe clape, / Și geme greu ca în delir... (Nevroză), citește-mi ceva... / ce cald e aicea la tine, / și toate din casă mi-s sfinte... / nu rîde.. citește-nainte (Decembre), chemată să trăiască împreună cu eul liric aceleași impresii și senzații, să participe la tribulațiile sale: la casa iubitei de-ajung, / eu zgudui fereastra nervos, / și-o chem ca să vadă cum plouă / frunzișul, în tîrgul ploios” (Spre toamnă), spre geamuri, iubito, privește (Decembre), ascultă, tu, bine, iubito, / nu plînge și nu-ți fie teamă (Melancolie), e miros de cadavre, iubito, / și azi, chiar sînul tău e mai lăsat... adă roze pe tine să le pun (Cuptor).

Amorul din Plumb este și el marcat de un amurg morbid, dormea întors amorul meu de plumb (Plumb), și-aud gemînd amorul meu defunct (Amurg de toamnă), carbonizat, amorul fumega. Încercările de a iubi sînt pentru toți o modalitate instinctuală de salvare, una nesigură, stranie și nepotrivită atmosferei apăsătoare a unui „pămînt pustiit” (Th. Eliot): amanții, mai bolnavi, mai triști, / pe drumuri fac gesturi ciudate (Nervi de toamnă), eu stau, și mă duc, și mă-ntorc, / și-amanții profund mă-ntristează – / îmi vine să rîd fără sens (Nervi de toamnă), o palidă fată cu gesturi grăbite / așteaptă pe noul amor... (În grădină).

4. Prin codri de simboluri petrece omu-n viață (Ch. Baudelaire).

Volumul Plumb trădează influența vizibilă asupra lui G. Bacovia a poeziei simboliste occidentale: obiectul creației sale constituie stările sufletești confuze, preponderent negative, determinate de ambianța decadentă și de criza spirituală a epocii (melancolia, singurătatea, oboseala, spaima); lumea din jur nu este atît o realitate obiectivă, cît un tablou din imagini și semne, valorificate de imaginația poetului în manieră individuală; muzicalitatea, care sugerează stări de spirit (Muzica înainte de toate, după S. Mallarmé). Toate aceste elemente funcționează într-o armonie artistică, dacă nu calculată, atunci bine inspirată, reușind să sugereze stări deprisive și imagini impresioniste ale realității poetice, sinestezice în esența lor: În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiție colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influență colorantă.

Universul poetic al lui G. Bacovia este un simulacru, o simulare a realului, în care totul se conformează anumitor legi și principii de natură estetică, apoi psihologică, iar apoi – mistică. În primul rînd, așa cum am mai observat mai sus, poezia bacoviană oscilează între două noduri de imagini contrastante: noapte / amurg / întuneric – lumina felinarelor / lampă / zi; sînge (cald) – zăpadă; ninsoare – jăratec / focul; băutură – ceai; apă – foc / carbonizare / scîntei; plînset – rîset; sunete / muzică – tăcere; jos / adînc / morminte – sus / cer/ copaci; aici – în depărtare; atunci – acum.

În al doilea rînd, aranjarea culorilor în tablou (mai multe poezii ale volumului sugerînd legătura directă cu arta picturii peisajistice) se face în corespondență cu optica privirii, perspectiva observării sau direcția mișcării elementelor prezente. Dominantă în volum este axarea verticală, privirea eului fiind îndreaptă preponderent în jos – spre pămînt, sau sus – spre cer.

-          Direcționat jos: dormeau adînc sicriele de plumb (Plumb), și cad, recad (Sonet), departe plopii s-apleacă la pămînt (Amurg de toamnă), din crengi ostenite / pe garduri bătrîne, pe streșini de lemn, / și frunzele cad ca un sinistru semn (În grădină), negru profund (Negru), și toamna, și iarna / coboară-amîndouă (Moina), cad grele (Nervi de toamnă), havuzul din dosul palatului mort / mai aruncă, mai plouă, mai plînge – / și stropii căzînd... (Amurg antic), grădina orașului plînge, / Și-aruncă frunzișu-n oraș; se uită în zări catedrala; din margini (Toamna), potop cad stele de cristal... / cad lacrimi roze... (Singur), din turn (Amurg violet), și dacă am să cad pe covoare (Trudit), curg frunze de pe ramuri (Amurg), cu fruntea în pămînt (Altfel), și moina cade (Nocturnă), într-un pahar, / O roză galbenă se uită-n jos (Nocturnă) etc.

Dinamica descendentă din asemenea imagini, căderea sau precipitarea sugerează decadența ca stare universală, un proces în fața căruia individul se află într-o ipostază pasivă, incapabil să i se opună: iar peste noi (Seară tîrziu), sub tristele becuri (Pălind), peste tîrg, duse de vînt (Note de toamnă), peste parcul părăsit / cad regrete (Oh, amurguri), plana: / durere fără nume / pe om... (Largo).

-          Direcționat sus: s-aprinde crai-nou / pe zări argintii / în vastul cavou... (Amurg), iar în zarea grea de plumb (Gri), în coclauri / din adîncuri (Melancolie), c-un zmeu copii aleargă (Alean), urcă luna (Amurg).

Căderea se asociază aici cu neantul / mormîntul, urcarea – cu posibila mîntuire / salvare. E o tentația de a ierarhiza universul în zone ce capătă semnificații transcendentale.

Perspectiva sau mișcarea pe orizontală însă are și ea o ambivalență determinată de context. Pe de o parte se sugerează o deschidere a orizontului de privire, lărgirea spațiului: spre geamuri, iubito, privește..., / și mînă fotoliul spre sobă (Decembre), pustiul tot mai larg părea (Altfel). Pe de altă parte, se observă tendința spre închidere, limitare, îngustare a lumii în jurul eului, ceea ce adesea sugerează ideea unei ciclicități vicioase: potop e-napoi și nainte (Decembre), de la poluri (Decembre), porțile se închid... (Nocturnă), se scurge pe canal – în zarea-nnoptată (Tablou de iarnă), în havuz plutește un lanț de lebede (Amurg antic), eu stau, și mă duc, și mă-ntorc (Nervi de toamnă), vîslind, un corb încet vine din fund, / tăind orizontul, diametral... / Pe cînd, tăcut, se-ntoarce-același corb, / tăind orizontul, diametral (Amurg de toamnă).

Așadar, încă odată, luate împreună, se desprind două noduri structurale ale poeticii bacoviene: pasiv-amurg-cădere-închidere și activ-lumină-urcare-deschidere, care, în diverse combinații creează efecte lirice coresupunzătoate stărilor explimate. Valoarea acestor lucruri se pare că nu a fost ignorată nici de poetul însuși: În domeniul artei sfatul care l-aș putea da viitorimii ar fi să se înalțe cît mai sus, spre orizonturi cît mai largi prin muncă și perseverare în artă.

5. Zise Corbul „Nevermore” (E.A. Poe).

Volumul Plumb, așa cum am observat mai sus, reprezintă o vizibilă (și arhetipală) împletire a Erosului cu Tanatosul, a voinței vitale cu forța morbidă. De fapt, unele motive ale volumului se regăsesc deja în vestitul poem Corbul de E.A. Poe: Într-un sumbru miez de noapte..., Ah, mi-aduc aminte – ceață, și-un decembrie de gheață etc. (traducere de Șt. A. Doinaș). Reluînd atmosfera sumbră / infernală, motivul vanistas vanitatum, acel al deșertăciunii și deznădezdii din poemul poenian, G. Bacovia îl plasează într-un context mai larg, nuanțîndu-l cu propriile culori obsedante: În plumb văd culoarea galbenă [culoarea deznădejdii]. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare.

Ceea ce este foarte important în Plumb, sînt contactele care se stabilesc între diversele elemente ale universului poetic. Legătura fundamentală, care se afirmă în volum este de natură eu-eu, despre care am vorbit anterior. Mai puține, și nu mai puțin importante, sînt contactele eu-ea / Celălalt, dar și eu-ei / Ceilalți, care vin să sugereze un contrapunct sau un paralelism psihologic. Ceilalți, lipsiți de trăsături concrete și certe, se înscriu în tabloul general decadent și impresionist alcătuit de G. Bacovia: o palidă fată cu gesturi grăbite (În grădină), pe drum e-o lume leleșă, cochetă; / mulțimea toată pare violetă (Amurg violet), și galbeni trec bolnavi / copii de la școală (Moina), amanții, mai bolnavi, mai triști, / pe drumuri fac gesturi ciudate (Nervi de toamnă), cei vii se mișcă și ei descompuși, / cu lutul de căldură asudat (Cuptor), la geam tușește-o fată / în bolnavul amurg (Amurg), un bec agonizează, există, nu există, – / un alcoolic trece piața tristă (Nocturnă), de-acum, tușind, a și murit o fată, / un palid visător s-a împușcat (Plumb de toamnă), într-o grădină publică tăcută, / pe un nebun l-am auzit răcnind (Plumb de toamnă), prin tîrgu-nvăluit de sărăcie / am întîlnit un popă, un soldat... (Plumb de toamnă). O imagine particulară cu adînci urme romatice[1] se regăsește în poezia Alean, o evocare a motivului paradisului pierdut: Cu-un zmeu copiii aleargă..., Copil, ca ei, te vezi, / Și plîngi... (Alean). Uneori însă se observă o prezență în absența celorlalți, astfel motivîndu-se singurătatea totală a eului: nu-i nimei pe drum (Pastel), nimeni, nimeni, nimeni... (Rar). Important este aici nu atît cine, cît cum, căci prin anumite calificative se creează o paralelă între lumea oamenilor și universul / natura, lumea / mediul depersonalizat. De fapt, legătura eu-univers / altceva presupune adesea un contact cu vietățile, o parte componentă a acestui univers.

Bestiarul bacovian nu este unul arbitrar, ci determinat estetic, corespunzător celorlalte elemente ale decorului: culoare, mișcare, atmosferă, locuri și stări. Domină imaginea corbului, o pasăre „prin definiție infernală” (M. Coman)[2]: departe, pe cîmp / cad corbii, domol; / și răgete lungi / pornesc din ocol (Pastel), trec corbii – ah, „Corbii” / poetului Tradem – / și curg pe-nnoptat / pe-un tîrg înghețat, / se duc pe pustii... (Amurg), „I-auzi corbii!” – mi-am zis singur... (Gri), și corbii se plimbă prin sînge... și sug; / dar ceasu-i tîrziu... în zări corbii fug (Tablou de iarnă), vîslind, un corb încet vine din fund, / tăind orizontul, diametral... / pe cînd, tăcut, se-ntoarce-același corb, / tîind orizontul, diametral (Amurg de toamnă). Cromatica și trăsăturile acestei vietăți se completează cu celelalte viețuitoare: cu pene albe, pene negre / o pasăre cu glas amar / străbate parcul secular... / cu pene albe, pene negre (Decor), plutește un lanț de lebede albe, / îar visul din parc în lac se răsfrînge – / Amurgul pe lebede pune culori: / De sineală, de aur, de sînge (Amurg antic), lină-i zăpada de sînge animal..., / spre abator vin lupii licărind (Tablou de iarnă).

Prezența corbului în volum este justificară, din exterior, prin orientarea spre simbolismul francez și prin impactul lui E.A. Poe, iar din interior – prin faptul că acest tip de viețuitoare poartă valoare simbolică în organizarea cosmogonică a universului bacovian. Același lucru se referă și la lumea plantelor invocate în poezii (roză, frunze, copaci).

6. Răsună pe margini de tîrg / Un bangăt puternic de armă...

Ceea ce nu poate fi ignorat în interpretarea volumului Plumb este, desigur, epoca în care acesta apare (în anul 1916, în preziua războiului de întregire...), este spiritul timpului care domină mințile și lasă amprenta asupra destinelor umane. E vorba, desigur, de epoca de glorie a glontelui de plumb ce și-a atins apogeul odată cu Primul Război Mondial. În sensul acesta, relevantă este și mărturisirea poetului: Seismele sociale nu m-au lăsat niciodată indiferent. Numai cei care n-au voit n-au găsit urma lăsată de aceste seisme în poeziile mele.

Dacă simboliștii francezi erau în așteptarea colapsului, Bacovia asistă la acesta și îl reflectă în volum. În spiritul poeziei simboliste, în care necunoscutul, tainicul, inexprimabilul, nevăzutul e un component al sistemului estetic, Bacovia, la fel, se dedică seismelor sociale, care sînt ceva nevăzut, sugerat, dar nu mai puțin real. Astfel, ecouri ale unui mare conflict, auzite cu un dramatism simbolistic, nu trec neobservate nici într-un tîrg îndepărtat românesc: pe-afară de stai / te-năbuși de fum (Pastel), un gol istoric se întinde... / Și simt cum de atîta ploaie / piloții grei se prăbușesc (Lacustră), ninge grozav pe cîmp la abator... / e albul aprins de sînge-nchegat (Tablou de iarnă), în murmure stranii semite / m-adaug și eu în convoi (Spre toamnă), din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete; / străbunii trec în pîlcuri violete (amurg de toamnă), barbar cînta, dar plin de jale, – / și-n jur era așa răscoală... / și-n lungi, satanice ecouri (Seară tristă), imensitate, veșnicie, / tu, haos, care toate-aduni... / în golul tău e nebunie, - / și tu ne faci pe toți nebuni (Pulvis), sunt cîțiva morți оn oraș, iubito, / chiar pentru asta am venit să-ți spun (Cuptor), răsună pe margini de tîrg / un bangăt puternic de armă... / metalic s-aud / gorniștii, în fund, la cazarmă; și vine... / un bucium de alarmă (Toamnă), de-acum, au și pornit pe lumea eronată / ecouri de revoltă și de jale; / tot mai citești probleme sociale... (Plumb de toamnă).

Bacovia ascultă ecourile monstruoasei „răscoale” și tînjește după o simfonie armonioasă. Poetul este omul, care, asemenea unui credincios, observă fenomene pentru a-și demonstra existența divinului, dar, asemenea divinității dezolvate în jur, războiul este omniprezent.

7. Nu vreau să-ți fac teorii...

Printre altele, m-am gîndit la o eventuală istorie culturală a metalelor, în care un eventual entuziast al temei, după capitolele masive dedicate aurului, argintului, aramei sau cuprului, ar include, cu siguranță, mai multe pagini consistente și despre plumb. Printr-un vast tablou, de la vestitul apeduct roman, prin alchimiștii medievali sau povestea soldățelului de plumb al marelui fabulist danez și pînă la performanțele industriei atomice contemporane, cititorului i s-ar propune o poveste captivantă și cu adevărat dramatică a interacționării civilizației umane doar cu acest metal „greu”. Literaturii în această prezentare i-ar reveni mai degrabă misunea de a acompania cu ilustrații textuale istoria anumitor produse realizate din plumb, cele mai împunătoare dintre care ar fi, cu certitudine, litera de tipar și glontele.

---

[1] Doar o paralelă cu G.G. Byron: M’aș vrea copil din nou acasă... / Avut-am multe visuri, poate / Mai mîndre n’o să văd nicicînd. / Dar tu-ai venit, realitate, / Și le-ai gonit ca’ntr’un mormînt. (Tălmăcire de I. Vatamanu).

[2] Relevantă aici ar fi o remarcă făcută de Mihai Coman la adresa acestei imagini din Bestiarul mitologic românesc (1996): „Corbul este considerat, atît în universul mitologiilor indo-europene, cît și în perimetrul mitologiei populare românești, ca o pasăre prin definiție infernală, fiind în egală măsură mesagerul funerar cel mai temut și călătorul cel mai abil de la o lume la alta. [...] În primul rînd, trebuie menționat negrul intens al penelor sale – culoare cu conotații infernale în perimetrul indo-european; în al doilea rînd, un rol important a fost jucat de regimul alimentar al acestei păsări, care, deși, la nevoie recurge și la boabe, insecte ori ouă, se hrănește, cu predilecție, cu hoituri. Pornindu-se de aici, nu a fost greu să se creadă că, pentru a-și obține hrana necesară, viețuitoarea „cernită” are nevoie și dorește moartea celorlalte ființe; apoi, făcîndu-se un pas mai departe, s-a putut susține că ea este emisarul ori chiar agentul morții”.

Земля, освящённая книгой (Д. Чуческу, «Бриллиантовые сияния Израиля»)

В феврале этого года кишинёвское издательство «GUNIVAS» выпустило в моём переводе на русский язык книжку путевых заметок «Бриллиантовые сияния Израиля» румынского прозаика Дору Чуческу (Doru Ciucescu. Străluciri diamantine în Israel. București, Editura Didactică și Pedagogică, 2008). 20 июня состоялась презентация этой книги в городской библиотеке «Онисифор Гибу».

Для справки: Дору Чуческу родился 30 апреля 1946 года в Бакэу. Сегодня он занимает должность профессора в Университете «Василе Александри» в Бакэу и является членом Союза Писателей Румынии. В качестве педагога-эксперта он несколько лет проработал в Алжире и Марокко, в рамках программы ERASMUS преподавал в Германии, Италии и Франции. Д. Чуческу написал 19 книг учебно-методического характера. Его публицистические работы были напечатаны в виде двух сборников: «Отчего ты убегаешь, молодой человек?» (2006) и «Взгляд через забор» (2010). Он является автором одного романа: «Гулаг в тени пальм» (2011), сборника рассказов: «Судьбы из сахаро-сибирского пространства» (2009) и четырёх сборников очерков: «Пожирательницы губной помады из Касабланки» (2006), «Через Прут и дальше…» (2007), «Бриллиантовые сияния Израиля» (2008) и «Греция обидчивого влюблённого, Зевса» (2009). Кроме того, был опубликован сборник его избранных текстов под названием «Тысяча и один феминистский вызов» (2010).

Этот перевод стал для меня хорошим профессиональным опытом. Кроме того, я снабдил книгу необходимыми комментариями и написал к ней небольшое предисловие «от переводчика». Думаю, оно поможет читателю сориентироваться в книге и определить её место в огромной литературе о путешествиях и паломничествах. Итак:

При желании, во всём мире наверняка можно будет найти несколько десятков, а может быть и пару сотен читателей, посвящающих свой досуг изучению топографии и достопримечательностей старого Парижа по романам Оноре де Бальзака или Виктора Гюго, Дублина – по «Улиссу» Джеймса Джойса, Лондона – по книгам Чарльза Диккенса, Петербурга – по произведениям Достоевского или Гоголя. Вероятно, эти читатели даже отправляются в путешествия, чтобы пройти по тем же улицам, где ходили молодой Эжен де Растиньяк или Пьер Гренгуар, где однажды Стивен Дедал столкнулся с Леопольдом Блумом, где скитался Оливер Твист, бродил Родион Раскольников или носился неспокойный дух Акакия Акакиевича. Но кто проделает путь Одиссея, пройдёт дорогами Дон Кихота, поднимется на вершину горы Чистилища, подобно Гераклу отыщет мифические сады Гесперид? Где пролегают их пути? Кроме этого, есть ведь немало примеров того, как много и как подробно читателю удаётся узнать о местах, не отмеченных ни на одной из существующих карт – об Аде или Рае Данте Алигьери, острове Утопия Томаса Мора, о Макондо, созданном Габриэлем Гарсиа Маркесом, Йокнапатофе Уильяма Фолкнера, Тлёне и Укбаре Хорхе Луиса Борхеса или Средиземье Джона Р. Толкина.

Как бы там ни было, однако всё это – лишь вариации на темы, заданные великой Книгой, на протяжении столетий собирающей вокруг себя миллионы читателей, почитателей и толкователей, служащих ей и следующих её Слову, пытающихся воплотить это Слово в жизнь.

Всякое путешествие в Святую Землю есть на самом деле путешествие в Книгу, рассказывающую о событиях, на ней произошедших и о людях, на ней живших. Каждая дорога или река, гора или сад Святой Земли это лишь часть библейской Истории о диалоге Человека с Богом, о пути, пройденном ими во времени и вне его, в поисках друг друга.

Дору Чуческу – один из миллионов читателей Библии, пожелавших прикоснуться к главным святыням христианского мира. Паломничество, предпринятое им 2007 году и описанное на страницах этой небольшой книжки, стало в конечном итоге попыткой на некоторое время превратиться в одного из персонажей священной Истории, слить воедино сегодняшнюю реальность с памятью о великих евангельских чудесах, свести гипертекст древней Книги с переплетениями истории человечества и современности. В своём предисловии сам автор говорит следующее: Неделя в Израиле, на Святой Земле, ступая по Святым Дорогам, хоженным самим Богом! Страна контрастов с плодородными землями и пустынями, где сходятся Восток и Запад, Север и Юг, религиозный фанатизм и экстравагантность светской риторики. (…) Мы посещали либо проходили мимо церквей, синагог, мечетей или храмов. Мы поднимались к «бельведерам». Ехали по шоссе, национальным дорогам, бульварам или узким базарным улицам. Я передвигался пешком, на автобусе, на такси или подъёмной кабине. Спал в гостиницах Иерусалима и Тель-Авива, но и в домике одного из киббуцей. Я ощутил пульсирующую жизнь коммерческого искусства и древний запах Святых Мест. (…) Меня охватило очарование паломничества по Святой Земле. Соблазн написать о том, что я увидел и почувствовал во время этой поездки, был непреодолимым, так что я не упустил шанса, когда ежедневное издание «Газета из Бакэу» предоставило мне возможность каждую неделю публиковать заметки под рубрикой «Паломник по Святой Земле». Я ограничился 33 очерками, по числу земных лет Спасителя.

При чтении записок Дору Чуческу как паломника, невольно вспоминается имя «всё видавшего» Гильгамеша. «Я видел» – вот что повторяет автор, рассказывая о храмах, мечетях, фресках, скалах, потоках, городах и людях. Казалось бы, это предполагает сама Святая Земля, омываемая солёной (не от слёз ли миллионов евреев?) водой Мёртвого Моря, освещаемая чудесным сиянием бриллиантов. Положенный когда-то самим Данте в центр подлунного мира, Иерусалим – и, шире, холмы Израиля – до сегодняшнего дня остаётсянеповторимым «бельведером» человеческой истории, перекрёстком трёх древних путей, ведущих к единому Богу, примером того, что мирное сосуществование народов, толерантность и взаимопонимание между людьми возможны. Конечно, не следует забывать и о многочисленных нелепостях или об откровенной жажде наживы, естественным образом связанных со святыми местами.

Очерки Дору Чуческу о паломничестве, совершённом в «страну чудес Иисуса», энциклопедичны и познавательны. Они пестрят цитатами из Ветхого и Нового заветов, историческими датами, статистическими данными, именами царей, патриархов, художников. В них можно найти слова на иврите, арабском, английском, итальянском, греческом языках. Причём, в качестве одного из главных источников энциклопедизма здесь предстают окружающие люди, сами паломники или местные жители, с которыми автор вступает в беседу.

Внимание к деталям, наблюдательность и любознательность автора помогут читателям этих заметок сориентироваться в «ассортименте» достопримечательностей Святой Земли, воспользоваться описаннымтуристическом опытом для составления собственного маршрута по святыням Израиля. Однако не следует думать, что автор опубликовал ещё один путеводитель для туристов: Я решил написать книгу о путевых впечатлениях, для того, чтобы осветить некоторые аспекты, показавшиеся мне уместными, как из прошлого, так и из настоящего посещённых мест. (…) Я хотел бы, чтобы эта книга стала призывом, адресованным всем, независимо от религии, посетить Святую Землю, где мир да восторжествует также, как об этом написано в Библии, когда «и телёнок, и молодой лев, и вол будут вместе.

В настоящем издании цитаты на русском языке из Библии приведены по синодальному переводу, а из Корана – по переводу И.Ю. Крачковского. Также в переводе были использованы наиболее употребительные и устоявшиеся географические названия, имена исторических личностей. В некоторых случаях, для удобства читателей, мы посчитали целесообразным прибегнуть к транскрипции буквами русского алфавита слов и выражений на иврите, арабском и английском языках, а также, если этого нет в самом тексте, к их переводу. Кроме того, в сносках даны необходимые пояснения к тексту, приведена этимология некоторых слов и выражений.

Вместе с автором надеемся, что эти очерки станут полезным чтением для тех, кто впервые открывает для себя мир христианских святынь или решил отправиться в паломничество по земле, освящённой великой Книгой.

ПЕРВЫЕ ДЕВЯТЬ СТОЯНИЙ НА «VIA DOLOROSA»

«Via Dolorosa»[1] или Крестный Путь, включает в себя все Страсти Иисуса Христа, начиная с Его ареста и заканчивая положением в гроб. Однако в XI веке иерусалимские христиане решили сократить протяжённость этого пути, начинавшегося в Претории (зал судебных заседаний в официальной резиденции римского прокуратора), где Понтий Пилат (прокуратор Иудеи между 26 и 33 годами) осудил Иисуса на смерть через распятие, и где римские солдаты глумились над Ним, надев Ему на голову терновый венец и заставив самому нести крест.

В общей сложности, на всём пути отмечены 14 стояний, два из которых в Претории, семь в городе и пять в Храме Гроба Господня. Каждая остановка напоминает о событиях, имевших место около двух тысяч лет назад: 1) Осуждение Иисуса во дворе с «литостротом»[2]; 2) Принятие креста; 3) Первое падение Иисуса; 4) Встреча с Марией Пресвятой Богородицей; 5) Симон Киринеянин помогает Иисусу нести крест; 6) Вероника стирает пот с лица Иисуса; 7) Второе падение Иисуса; 8) Утешение Иисусом иерусалимских дев; 9) Третье падение Иисуса; 10) С Иисуса снимают одежды для распятия; 11) Иисус пригвождён к кресту; 12) Иисус испускает дух; 13) Снятие Иисуса с креста и приготовление к положению в гроб; 14) Положение Иисуса в гроб.

Стоял солнечный апрельский день, наполненный ясным и успокаивающим глаза светом, который можно узреть только на Елеонской Горе. Пробило 11 часов, и мы начали спускаться к крепости Иерусалима, оставив позади Гефсиманский сад (название которого на иврите означает «масличный пресс»), место, где был арестован Иисус.

…Мы подошли к одному из проходов в зубчатой стене Иерусалима, называемому Львиными Воротами или «Овечьими Воротами» (Неемия 3: 1), а также Воротами Святого Стефана, того самого, которого «выведя за город, стали побивать камнями» (Деяния Апостолов 7: 58), ставшего тем самым первым христианским мучеником. С одной и с другой стороны ворот, на половине высоты почти девятиметровой защитной стены, находилось по каменному барельефу, представлявших по паре каких-то кошачьих животных, может быть и львов.

Мы вошли в город по улочке Аль-Мужахидин, где с левой стороны располагался минарет, напоминавший о крепости Антония, официальной резиденции римского претора Понтия Пилата. Внутренний двор был вымощен плитами, поэтому его называли «литостротом» (мощённый камнями). В Библии сказано: «От Каиафы повели Иисуса в преторию. Было утро; и они не вошли в преторию (…). Пилат (…) сел на судилище, на месте, называемом Лифостротон, а по-еврейски Гаввафа» (Иоанна 18: 28 – 19: 13).

Капелла Осуждения, Капелла Бичевания и Церковь Ecce Hommo[3] напоминают о первых двух остановках Иисуса Христа. Мы вошли в каждую из них и увидели части «литострота». Затем мы прошли под одной из половин Арки Адриана (117-138), приёмного сына Траяна, откуда начиналась «Aelia Capitolina»[4] (название, данное Иерусалиму императором, после того как он перестроил его в 135 году). Там Пилат представил Иисуса толпе, воскликнув «се, Человек!» (Иоанна 19: 5).

…На пересечении с улицей Аль-Уади, с правой стороны, нам встретилась польская капелла, отмечавшая третье стояние. Она была закрыта. На фронтисписе её входа я увидел барельеф из белого мрамора, бывший уменьшенной копией такого же внутри здания, на котором был изображён коленопреклонённый Иисус с крестом на спине.

Гид предложил нам сделать паузу для «шопинга», что на самом деле было дипломатичным предложением отдохнуть в тени. Не смотря на то, что было лишь начало весны, солнечные шляпы были в большой цене.

…Четвёртое стояние мы обнаружили благодаря каменному барельефу на фронтисписе армянской католической капеллы, изображавшем встречу Богоматери и страдающего Иисуса.

Гюстав Доре. Иисус падает под бременем креста

…Я чуть не упустил пятое стояние; хорошо, что жена указала мне на одну надпись, находящуюся над входом во францисканскую капеллу: «Simoni Cyrenaeo crux imponitur» (На Симона Киринеянина возложили крест). В Библии упомянуто: «Выходя, они встретили одного Киринеянина, по имени Симона; сего заставили нести крест Его» (Матфея 27: 32).

…Каменный алтарь, освещаемый светильником с семью ответвлениями в капелле монастыря Малых Сестёр Иисуса, сообщил нам о шестом стоянии, о том месте, где Вероника отёрла пот с лица Господа платком, на котором запечатлелся Его образ.

…Седьмое стояние, место, где Иисус упал во второй раз, была довольно скромно отмечена простой плитой с надписью «VII ST»[5].

…Ещё одна пауза для «шопинга». Прохладительные напитки из свежих фруктов были в топе предпочтений.

…Мы подошли к восьмому стоянию, отмеченному выгравированным на стене крестом. Там Иисус сказал: «Дщери Иерусалимские! не плачьте обо Мне, но плачьте о себе и о детях ваших (…). Ибо если с зеленеющим деревом это делают, то с сухим что будет?» (Луки 23: 28-31)

…О том, что там было девятое стояние, отмечающее третье падение Иисуса, сообщала римская колонна из мрамора, прильнувшая к апсиде Храма Гроба Господня.

…Третья пауза для «шопинга». Мы подошли к входу во двор Храма Гроба Господня. Большую часть Крестного Пути, около километра, мы прошли под лучами солнца, такого же палящего, как в июле в Румынии. Я чувствовал себя усталым, хотя на шее у меня висели только фотоаппарат и видеокамера. Ну а если бы я нёс ещё и крест? Ныне «Via Dolorosa», даже с небольшими топометрическими отклонениями от первоначального страстного пути Спасителя, представляет собой одну из важнейших целей паломников, прибывших в Святую землю, являясь тем религиозным опытом, который наполняет наши души желанием быть лучше и верить сильнее.

---

[1] Букв. Путь Скорби (лат).

[2] На латыни «lithostrotum» (от греч. прилаг. «λιθόστρωτος» – мощённый камнем) – мозаичная работа, мозаика. (Прим. пер.).

[3] Се, Человек (лат.).

[4] Элия Капитолина (лат.) – название происходит от одного из имён императора Адриана – Элия, и названия одного из главных холмов Рима – Капитолий. (Прим. пер.).

[5] То есть «Statio VII» (лат.) – седьмая остановка. (Прим. пер.)

O altă carte de nisip: despre volumul „Nu mă tentează” de Anatol Moraru

„De literatură trebuie să-ți bați joc ca de o femeie pe care ești gata s-o iubești pînă dincolo de noapte ori poate și mai departe...” – „Dacă tot insistați...”, și totuși, „nu mă tentează”.
Dialogul ironic (printre altele) între profesorul de literatură universală și studentul său din narațiunea „Nu mă tentează”, care a și dat titlul întregului volum de povestiri (Cartier, 2011), ar putea fi privit ca o situație reprezentativă pentru toată ficțiunea lui Anatol Moraru. Comunicarea directă sau indirectă a profesorului cu studentul și invers, viziunile și perspectivele celor doi asupra literaturii și a vieții, asupra „muncilor și zilelor” universitare și a unuia asupra celuilalt, constituie miezul preocupărilor literare ale prozatorului bălțean. Volumul „Nu mă tentează” pendulează între aceste două poluri, de fapt, două ipostaze ale unui și același personaj, care, de parcă s-ar afla într-un labirint mitic, este expus necesității de a alege / a se hotărî pentru una dintre mai multele opțiuni ce îi apar în cale. Condiția obligatorie este pentru el, la fel ca și în viață, imposibiltatea schimbării, ireversibilul alegerii, iar efectul final – fie nașterea regretului (experienței) și dezicerea, fie inițierea (în stare inocentă încă) în jocul divin al întîmplării și al imprevizibilului.

Amintind de maniera lui E.A. Poe, A. Moraru este preocupat de efectul principal al textelor sale la care contribuie toate detaliile, și de finalul, care trebuie să lumineze sau să răstoarne întregul. Într-o măsură oarecare, formula narativă a autorui poate fi citată din povestirea „A treia odisee”: „Cînd joci cu nemții, ești sigur de rezultatul final abia cînd ei urcă în avion”. De rezultatul sau efectul final al textelor din volum poți fi sigur abia cînd citești ultima frază sau ultimul cuvînt. Acest fapt este cel mai important, dar totodată și cel mai fragil moment al narațiunilor, care, astfel, au șansa pentru a produce efectul premeditat doar odată (la fel ca în cazul unei anecdote sau a unui roman polițist), deși, firește, pot tenta și pentru o relectură.

În spiritul scriiturii „de ultimă noutate” A. Moraru recurge la detașarea de personaj și lumea fictivă. Cititorului i se sugerează ideea simulării situațiilor, invenției scriitoricești, jocului de-a povestitul. Astfel, personajele-marionete din start sînt plasate înt-un fel de cutie de observare, sînt modelate conform legilor cosmogonice ale lumii fictive și pun în pericol imaginea naratorului care se detașează, și care, în final, nu este și el altceva decît o mască. De fapt, întreaga carte trădează un spirit puternic borgesian (chiar și nisipul de pe coperta volumului), prezente fiind motivul „cărărilor ce se bifurcă”, „toți sînt unu”, al dublului, limitelor și fractalului. Pe de altă parte, artificiile stilistice postmoderniste (ironia, ludicul, intertextul), simplețea aparentă a povestirilor și anecdotismul situațiilor voalează substanța mult mai vie, de natură existențialistă, aproape mitică a textelor. Totodată, majoritatea povestirilor sale A. Moraru le construiește pe ideea de „epifanie” joyceană – mai multe personaje trăiesc momente ale iluminării, care îi ajută să stabilească locul unui sau altui fenomen într-o complexitate labirintică a lumii, să înțeleagă sensul adevărat a ceea ce se întîmplă cu ei.

Remarcabil este că, de mai multe ori, personajele din „Nu mă tentează” ajung la un punct de eșec, nu fac ceea ce au vrut să facă, nu realizează ceva ce ar putea fi definit de ei ca un lucru adevărat, esențial. Preocuparea „de nimicuri” îi face să fie niște ticăloși, conformiști, falsificatori ai propriilor vieți și destine. Renunțarea sau imposibilitatea de a realiza ceva îi inscrie într-un cerc vicios, adesea legat de profesie. Cei care creează stări de epifanie, întîlnire cu momentul adevărului, sînt însă personajele secundare, neînsemnate la prima vedere. Anume ei și sînt adevărații eroi ai narațiunilor, catalizatorii mecanismului naratologic, niște „deus ex machina”, un punct de referință și axa în jurul căreia se mișcă detaliul.


Timpul, 4 mai 2012, nr. 74 (1758), anul XI. – p. 27

«Здравствуй, солнце!»

***

Маленькая птичка

Бегает по травке:

Птичка-невеличка,

Пташечка-малявка.

«Здравствуй, солнце, утро!

Здравствуй, свет небесный.

Создан мир так мудро,

Сотворён чудесно».

Как хотел б порхать я

Птахою беспечной.

В небесах летая,

Жить свободой вечной.

Солнце блеском манит,

Небеса алеют,

Аромат дурманит

В розовых аллеях.

«Полетим со мною,

Чтобы быть нам вместе.

Яркою весною

Вдаль умчимся с песней».

    Это стихотворение я написал в апреле 2003 года. Очень хорошо помню то тёплое утро, когда я шёл в Университет через центральный кишинёвский парк, а вокруг меня скакали и галдели воробьи. Может, они просто были голодными, а не такими радостными и беспечными, как я их тогда увидел. Безумно красиво цвели каштаны. В дороге сами собой сложились первые четыре строчки, которые крутились в голове до самого вечера. Чтобы они оставили меня в покое, я присочинил к ним ещё четыре строфы. В результате вышло вполне себе романтическое, восторженное и по-детски искреннее стихотворение, не лишённое, тем не менее, множества давно устаревших клише, граничащих с поэтической банальностью. Даже не знаю, смог бы я написать что-либо подобное сейчас.

    Как и тогда, каштаны цветут также красиво. Ночи такие же тёплые и ароматные, а маленькие птички галдят также неистово. И до солнца всё также далеко.

„Lauda prostiei” de Erasm din Rotterdam la 500 de ani

Grafica de M. Brunea la ediția din 1989,
Editura Literatura artistică

„Trebuie oare să-l invinuim pe Erasm că din toate scrierile lui, reunite în zece volume in-folio, n-a rămas, de fapt, vie, decît Elogiul Nebuniei? Este, poate, împreună cu Colloquia, unica operă a lui care se mai citește numai de dragul ei. Celelalte nu mai sînt studiate decît din interes istoric, cu scopul de a cunoaște personalitatea autorului sau vremea lui. Am inpresia că, aici, timpul a făcut completă dreptate. Elogiul nebuniei a fost cea mai bună operă a lui. A scris el și altele, mai erudite, poate mai evlavioase, poate cu tot atîta sau cu și mai multă influență asupra epocii lui. Și-au trăit traiul. Nepieritoare va fi numai Moriae Encomium. Pentru că această minte n-a devenit cu adevărat profundă decît atunci cînd a iluminat-o umorul. În Elogiul Nebuniei, Erasm a dat lumii ceva ce nimeni altul în afară de el nu i-ar fi putut da”.

Johan Huizinga. Erasm. București: Editura Minerva, 1974 (BPT). – p. 119-120

Traducere în limba română de H.R. Radian.

Pe data de 2 martie la Catedra de Literatură Universală, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, USM, a avut loc masa rotundă consacrată aniversării a 500 de ani de la apariția cărții „Laudă prostiei” (1511) de Erasm din Rotterdam (1466?/1469?–1536). În discuția, moderată de profesorul universitar dr. hab. Sergiu Pavlicenco, a participat colectivul profesoral al Catedrei, membrii Asociației de Literatură Generală și Comparată din Republica Moldova, studenții, doctoranzii, scriitorii Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu și traducătorul în limba română a cărții omagiate, scriitorul Vladimir Beșleagă.

Dezbaterile în jurul cărții lui Erasm din Rotterdam au fost precedate de S. Pavlicenco, destinsul specialist în domeniul literaturii comparate, printr-o concisă prezentare a pricipalelor tendințe literare din epoca Renașterii, atenție fiind acordată în special textelor ce fac parte din așa numita literatura despre proști, cultivată în epocă. Nici astăzi nu putem ignora preocuparea marilor umaniști europeni de fenomenul prostiei, dar și a nebuniei umane, abordate cîndva în contexul general al tendinței spre emancipare, iluminare, eliberare a omului renascentist de dogme științifice, fanatismul religios sau constîngeri feudale, dar și în contextul creării marilor utopii social-politice. Variantele apropierii de acest fenomen uimesc prin persistență și amploare, care în mod cert descoperă ceea ce astăzi am putea numi „spiritul timpului”, precum și angajamentul asumat de intelectualitatea renascentistă în procesul formării unui om de tip nou: de la satiră moralizatoare „Corabia nebunilor” a germanului Sebastian Brant, culegere polemico-satirică „Scrisorile oamenilor obscuri” a umaniștilor germani, prin proza lui F. Rabelais sau înnebunire provocată de pasiunea amoroasă în „Orlando furios” de italianul Ludovico Ariosto, spre nebunia în spiritul umanismului tragic din „Don Quijote” de M. de Cervantes sau „Hamlet” de W. Shakespeare. Simptomatică însă este abordarea temei prostiei și nebuniei omenești, ca deviere de la stare sănătoasă, echilibrată, rațională, în perioade istorice de maximă constrîngere și presiune totală asupra libertății, formătii și afirmării individualității umane.

La întrebarea domnului S. Pavlicenco, ce a determinat apariția „Laudei prostiei” de Erasm din Rotterdam la editura „Cartea moldovenească” în 1976 – a fost aceasta o inițiativă a traducătorului, sau a instituției editoriale, sau un răspuns la necesitpțile cititorilor – Vladimir Beșleagă a oferit următoarea explicație:

V.B. „Deci, ce s-a întîmplat? În 1956, cînd este detronat cultul personalității lui Stalin se deschid frontierele către cultura și literatura românească. Treaba asta a durat vreo șase ani. După aceea vine reacția. Începe campania antinațională și antiromânească. În 1965 iar se lasă bariera între Basarabia și România. Și ce se întîmplă? Intelectualitatea începe să spună că noi avem nevoie de traduceri, avem nevoie de contacte cu literatura universală în limba română. Și atunci cineva, probabil din oamenii care țineau totuși la cultură, a sugerat șefilor de pe atunci să se facă un departament care să se ocupe de traducere. Adică să nu apelăm la traducerile românești, dar să facem traduceri la noi. S-a format un fel de secție cu traducători de clasă, mari, și nu numai din rusă, fiindcă se traducea mai mult din rusă, dar și din greacă, latină, franceză, germană. Paul Mihnea a tradus pe Vergiliu, Paul Valery, Belistov care făcuse teologie cunoștea greaca, N. Rusu traducea din italiană. Și în fruntea acestei secții a fost numită Nina Ischimji. Am trebui să ne aducem aminte să omagiem memoria ei pentru că a fost o femeie de mare cultură care cunoștea limbi. Ea făcuse liceul „Regina Maria” de aicea și era de origine găgăuzoaică și nu putea fi acuzată de naționalism. Și ea a făcut acest nomenclator de traduceri și l-a angajat și pe Costenco, și pe Mihnea, și pe Cărare. Și, cum se zice, am încăput în raza ei de observație și eu. Prima traducere care am făcut-o la sugestia ei a fost „Dafnis și Cloe” de Longos și a doua traducere iată a fost cu Erasmus la care eu am lucrat foarte serios, foarte mult și cu mare plăcere. Deci, ideea nu a fost a cuiva. Așa a fost situația.

Vladimir Beșleagă, traducătorul în limba română a cărții
„Lauda Prostiei” de Erasm din Rottedam

Toate traducerile sau majoritatea traducerilor se făceau prin intermediul limbii ruse. Rar cine erau cunoscători. Eu am vrut în viața mea să traduc „Suferințele tînărului Werther”. Cunosc germana. N-am mai ajuns. Că aș fi avut trei traduceri frumoase în viața mea.

Cînd am tradus „Dafnis și Cloe” – tot din rusă am tradus. N-am putut altfel. Dar în latină mă descurcam cît-decît. Prin intermediul muzeului am comandat microfilmul original, în latină medievală. Și a venit microfilmul la muzeu, l-am luat și am început să caut – cine să-mi facă niște fotocopii, ca eu să pot să confrunt cu originalul. Pentru că traducerile rusești erau foarte bune, erau făcute de mari specialiști, care făcuseră și elină, și latină, făcuseră încă la țar. Erau specialiști mari. Și am comandat ca din acel microfilm să se facă fotografiile la un atelier fotografic de la „Țăranul sovietic”. Și în laborator s-a băgat redactorul lor. Cînd a văzut că acolo ceva cu litere latine – Doamne ferește, ori l-au alungat de la serviciu pe fotograf, ori altceva, nu știu. Pentru că aceasta era ca o dinamită. Dar asta a fost prima peripeție. A doua peripeție a fost astfel. Eu urma să transmit manuscrisul, să-l depun la un anumit termin. Îmi spuneau: „Mai repede, mai repede, mai repede”. Și eu fac un efort, era să crăpe inima-n mine. Dau și plec undeva la tratament. Cînd mă întorc peste jumate de lună, zic „Ce, trece cartea” – „Nu”. Mai trece o săptămînă-două – nu. Cînd colo aflu că „Dar știți că traducerea a discpărut”. „Cum a dispărut?” „Nu știu. Manuscrisul a dispărut”. Nu-i o lună, nu-i două, nu-i trei, nu-i patru, nu-i cinci, nu-i șase. Peste jumate de an abia apare manuscrisul. Așadar, în 1975 manuscrisul a dispărut ca să apară peste jumate de an. CC al PCM avea obiceiul de a-i suspecta pe toți că se înspiră de la români și a dat cuiva ca să confrunte și să vadă dacă nu cumva a șterpelit ceva din traducerea română. Dar eu știam asta. Aveam traducerea românească, dar nu m-am uitat deloc în ea. Am pus-o undeva departe și am citit-o abia după ce a apărut cartea. Și am fost dezamăgit, că era o traducere foarte subțire, literaturizată. Eu cînd am făcut traducerea, am căutat să dau un aspect, o nuanță de arhaic, de limbă veche. Deci, cartea apărut abia peste jumate de an. Și ilustrații a făcut Bogdesco. Deși ilustrații făcuse cîndva deja Holbein – e ceva fantastic.

Manuscrisul traducerii în grafie chirilică de V. Beșleagă

Eu deja aveam pe atunci experiență de traducere. Cînd am venit student în cincizeci, tatăl meu a fost băgat în pușcărie, mama mea a fost dată afară din casă, casa scoasă de vînzare, și eu am început să fac bani ca să răscumpăr casa. Și lucram unde se nimerea: făceam un ban la radiou, făceam la o traducere. Pe urmă a venit experiența asta cu cartea românească – ne-am mai cizelat limba, am mai diversificat vocabularul. Și cînd am venit la traducerile acestea, aveam experiență. Acsta-i o școală foarte serioasă. Eu am găsit caietele cum am făcut traducerile și iată de exemplu manuscrisul cum s-a tradus și cum s-a redactat. S-a făcut negru. Aceasta în scris rusesc. Dar Longos în șaptezeci am făcut în scris românesc. 

Dar haideți să inrăm în esență. Am citit nu demult cartea lui M. Foucault „Istoria nebuniei” unde se descrie atmosfera în care a apărut acest fenomen, această epidemie a nebuniei în secolul acela sau precedent. De ce apare această epidemie care se numește nebunia și vînătoarea vrăjitoarelor în secolul acela? De ce apare necesitatea Renașterii și readucerii culturii antice anume în acel secol? De ce atunci? Care este dinamita care rupe conștiința, formează intelectualitatea ce vine în contradicție?”.

Emilian Galaicu-Păun. „Apariția protestantismului, a reformei și a contrareformei, apariția tiparului. Deci, lumea care era coloră brusc apare în negru-alb. Tiparul face o răspîndire foarte puternică a textelor și mai ales a gravurii, a imaginilor din infern, a lumii terifiante care se uita din oglinda paginii. În același timp, reacția protestantă cu marii gînditori ca Luther, Th. Morus care au redus distanța între om și Dumnezeu. Nu mai este instituția care vinde indulgențe, omul este direct responsabil de tot ce se întîmplă”.

Prezentare grafică de Ilia Bogdesco la ediția din  1976,
Editura Cartea Moldovenească

Raisa Ganea. „Haideți să ne întoarcem chiar la 1054 cînd s-a produs scindarea bicericii. Deja a existat o fisură care pînă acum era absolut inabordabilă. Lumea la un moment dat nu mai putea rezista la presiunea bisericii. Iar nebunul era acel care a fost acceptat de ea. Și atunci era o modalitate de a face o realitate macabră, dar care era făcută de un nevinovat. El poate fi bolnal și prost – lui i se iartă”.

Sergiu Pavlicenco. „Prin gura unui prost, a unui nebun puteai să spui ceea ce un om considerat cum se cade n-ar fi putut să îndrăznească să spună niciodată”.

V.B. „Totuși, de unde vine impulsul, unde sînt rădăcinile Renașterii?”

R.G. „Nu a fost posibil peste tot odată. În Germania vine mai tîrziu decît în alte țări. Primul Dante avea marea îndrăzneală, marele curaj de a interveni în cartea bisericească. Între Infern și Paradis el pune la mijloc Purgătoriu. Asta a fost o revoluție. De ce? Iată aici apare, izbucnește, dacă vreți, Renașterea. El ce face? Dă o șansă omului. Desigur, mai sunt și alte exemple, dar Dante face monumental și sintetic, introduce aceasta în sistema teologică, bisericească existentă. Cînd Dante introduce Purgătoriu apare ideea despre omul nou, acel om care va erupe mai tîrziu în Renaștere în alte țări din Europa. În epoca Renașterii omul coboară pe Dumnezeu alături de sine și îi dă valoarea umană. Dumnezeu este coborît la nivelul înțelegerii omului și omul încearcă să se elibereze de inhibiția gîndirii. Și atunci se stabilește dialogul între om și Dumnezeu umanizat”.

Ilustrație de Ilia Bogdesco la ediția din  1976,
Editura Cartea Moldovenească

V.B. „Această capodoperă a literaturii universale, care a supraviețuit secolelor și o să supraviețuiască – nu știu dacă măcar două rînduri din cărțile noastre o să rămînă, cum zice Emil, nu se știe dacă istoria literară o să ne rețină –, are două titluri. Titlul latin este Laus stultitiae, iar cel elin este Encomium Morie – un fel de parafrazare a numelui lui Thomas More. Lui i-a fost închinată cartea. În denumirea lui Erasmus se surprinde două curente în gîndirea scolastică a timpului său – nominaștii și realiștii. Deci, acordau foarte mare importanță numelui, cuvintelor și nu realităților care erau în spatele cuvintelor”.

E.G.-P. Cuvîntul conținea în sine și un fel de suprasarcină.

Ivan Pilchin. Traducătorul cărții „Erasm” de Johan Huizinga (București: Minerva, 1974, p. 107), H.R. Radian, în capitolul dedicat „Elogiului nebuniei” (IX) comentează titlul cărții lui Erasm astfel: „Această lucrare a lui Erasm este cunoscută la noi, încă de pe cînd nu era tradusă în românește, sub titlul „Elogiul Nebuniei”, influențat de titlul francez „Eloge de la Folie”. De fapt, însă, titlul original „Laus Stultitiae” nu se poate reda exact nici în franțuzește, nici în românește. În limba latină, „Stultitia” are două înțelesuri: „nebunie” și „prostie”. Tot așa, limba maternă a lui Erasm (limba olandeză) dispune, pentru „stultitia”, de două cuvinte: „dwaasheid” și „zotheid”, ambele cu același dublu înțeles. Fenomenul se reîntîlnește și în limbile engleză („folly”) și germană („Narrheit” și „Torheit”). În românește, avem mai multe cuvinte pentru fiecare din cele două înțelesuri („nebunie”, „sminteală”, „scrînteală”, „demență”, etc. și „prostie”, „nerozie”, „neghiobie”, „gogomănie” etc.), dar nici unul cu ambele înțelesuri. Traducătorul român Șt. Bezdechi, a rezolvat problema folosind termenul „Nebunie” în titlu și termenul „Prostie” în subtitlu și în tot cuprinsul operei, unde, într-adevăr, acest înțeles prevalează, fără a fi însă exclusiv”.

Ilustrație de Ilia Bogdesco la ediția din  1976,
Editura Cartea Moldovenească

Dumitru Crudu. „Aici e foarte important, în cazul cărții, cum sînt valorizate aceste cuvinte – negativ sau pozitiv. Impresia mea este că și nebunie și prostie Erasm valorifică, le dă o conotație mai degrabă pozitivă în sensul în care ele presupun o anumită disidență, o anumită opoziție. Și această conotație pozitivă o are și în epoca sovietică cînd apare cartea, adică prostia sau nebunia înseamnă și să te opui unui sistem foarte ermetic”.

V.B. „Haideți să ascultăm ce spune prostia despre sine. Lasă să se audă și vocea lui Erasm, nu numai a nostră. Prostia se laudă: „Pe de altă parte, a existat oare cîndva un astfel de stat, care să fi primit legile lui Plator sau Aristotel sau povețile lui Socrate? (...) Prostia înjgheabă statele, sprijină puterea în stat, religia, administrația și judecata. Și apoi ce altceva e toată viața omenească dacă nu un joc al Prostiei” (XXVII).

„Dar să ne adresăm științelor și artelor. Ce alta decît setea de glorie a putut să îmboldească mințile muritorilor spre a scorni și înveșnici pentru posteritate atîtea științe, socotite de toată lumea de-a dreptul minunate? Cu adevărat proști peste orice măsură sînt cei oameni care socot că faima lor, lucru de nimic și lipsit de orice preț, îi poate răsplăti osteneală și nopțile edormite. Da, anume Prostiei datrați mulțimea aceea de înlesniri, atît de însemnare în viață și – ceea ce e mai dulce ca orice pe lume – vă folosiți de roadele nebuniei altuia” (XXVIII). Și încă o frază: „Dacă ar fi să privim la lumea noastră din înaltul cerurilor, după cum spun poeții că privește Iupiter, am vedea că viața omenească e plină de atîtea nenorociri: nașterea murdară și jalnică, educația chinuitoare, copilăria expusă șa tot felul de brutalități, tinerețea împovărată de nenumărate munci, bătrînețea grea, moartea venind cu asprimea ei de neocolit, o sumedenie întreagă de boli, o răzmulțime de cazuri nefericite și necazuri ale vieții de toate zilele – pretutindeni mierea fiind otrăvită cu venin. N-am să mai amintesc cîte rele are de suferit omul de la om. Printre acestea e sărăcia, închisoarea, rușinea, necinstea, torturile, răzvrătirile, intrigile, clevetirile, procesele de judecată, înșelăciune...” Și la final: „Dar toate acestea sînt cu putință numai și numai mulțumită Prostiei”.

Tatiana Ciocoi. „Pînă acum nu s-a accentuat faptul că aceasta este perioada cînd se descoperă America. Și umaniștii, printre multele probleme pe care și-au propus să le rezolve, și-au propus să înțeleagă cum e să comunici cu „Celălalt”, cu străinul. Relația cu celălalt este în centrul atenției umaniștilor. Mie mi se pare că ceea ce a vrut să spună Erasm este că travestiul – de aici și ambiguitatea problemei prostiei și a nebuniei – este necesar, că de fapt fără prostie nu ar exista comunicarea cu „Celălălalt”. Deci, datorită acestui aspect al omului care știe să se lase mai jos, să se lase mai prost, se și întîmplă comunicarea. Rolul prostiei este de a asigura comunicare. Și ceea ce și-au propus umaniștii – pentru că Erasm este un umanist prin excelență – eu nu pot să nu leg cu umanismul lui Sartre, care zice: „existențialismul este umanism” și: „celălat este infernul”. Pentru că la Sartre întâlnim: conștiința pentru mine și conștiința pentru altul care înseamnă că „eu” mă conformez, accept ceea ce spui „tu”, „eu” nu am părerea mea și asta este „infernul”. Iar Erasm zice: numai pentru că tu te naști mai prost, acest infern poate fi o comunicare. Mie mi se pare că profunzimea acestei cărți este în acest lucru”.

Grafica de M. Brunea la ediția din 1989,
Editura Literatura artistică

D.C. „Apropo de celălalt. Cred că Erasm, la fel ca și Shakespeare încearcă să schimbe atitudinea față de „celălalt”, așa cum a spus doamna Ciocoi. Să-l valorizeze pozitiv. Îmi aduc aminte: la Shakespeare, de exemplu, există o lume a confruntării. Și de obicei sînt un învins și un învingător în urma acestei confruntări. În multe dintre piesele sale învingătorul vorbește foarte frumos despre învins sau despre străin, despre fostul sau actualul dușman. Adică încearcă să-l elogieze, să-i descrie calitățile. Am impresia că fenomenul acesta este mai vast și că așa ceva poate și Erasm aici a conturat”.

În concluzie, aș adăuga, totuși, că prostia la Erasm este un fenomen complex și are mai multe nuanțe. De obicei pentru fiecare latură a prostiei utilizăm un cuvînt aparte, în timp ce în textul cărții „Lauda prostiei” aceste nuanțe sînt redate printr-o singură noțiune. Vorbind despre prostie sau nebunie, Erasm presupune un cititor dacă nu înțelept, atunci capabil să fie receptiv la jocul argumentelor și ambiguitatea lor. Prostia, deci, într-un loc al textului intră în legătură cu sfera viciului, în altul – cu absurdul, iar în al treilea – cu naivitate sau inocență. Ultimul aspect se pare a fi foarte important: prostia se opune rațiunii, înțelepciunii dogmatice și se conectează la ideea umanului „cel care greșește”, la ideea stării naturale a omului, acelei înainte de cunoaștere și civilizare din „veacul de aur”, nostalgia după care este un motiv frecvent întîlnit în literatura renascentistă.