Vietăţile lui Vieru: semiotizarea reprezentărilor naturaliste în poezia lui Grigore Vieru

Dacă vom privi în retrospectivă evoluţia imaginilor poetice din opera lui Grigore Vieru, vom observa, pe de o parte, o fidelă constanţă a acestora, dar, pe de altă parte, şi o continuitate progresivă, transformarea lor în funcţie de evoluţia poeticii autorului, mai mult sau mai puţin condiţionată de metamorfozele spirituale şi social-politice ale epocii în care a trăit autorul.

În fond, Grigore Vieru este un „poet al arhetipurilor”, după o exactă formulă a lui Mihai Cimpoi. Constantele imaginarului poetic la care recurge Grigore Vieru sunt esenţiale în recrearea pe calea poetică a unui univers potrivit idealurilor sale etice şi estetice. Impunător, în acest sens, este un sistem de imagini ce aparţin domeniului naturii, un cadru indispensabil filosofiei poetice lui Grigore Vieru: „Facem parte din natură, dacă nu chiar din modesta ei hrană”, „Nu oare Natura este dreptatea pe care omul crede că n-a găsit-o?!”

Revenirea la natură şi la elementele ei primordiale, prin combinarea sau opunerea lor, oferă lui Grigore Vieru o sursă inepuizabilă de metafore, comparaţii sau paralelisme în spirit folcloric, permite simbolizarea/ semiotizarea anumitor procese sau fenomene sociale sau spirituale. Important este să încercăm să structurăm acest sistem de imagini pentru a depista legităţile funcţionării sale şi, astfel, pentru a identifica modelul/ principiul fundamental care organizează lumea aşa cum se reconstituie ea în creaţia poetului.

Ansamblul elementelor naturii evocate în poezia lui Grigore Vieru poate fi împărţit în câteva sfere: lumea vie (plante, animale, păsări, insecte, reptile etc.), stihiile (apă, pământ/ pietre, aer, foc/ lumină), elemente cosmice (lună, soare, stele). Toate aceste elemente se află într-o permanentă interacţiune, se completează reciproc, se combină pentru a oferi o imagine complexă a universului şi pentru a-i defini locul omului în acest univers.

O simplă sistematizare a elementelor naturii din lirica lui Grigore Vieru evidenţiază predilecţia autorului pentru natura vie, iar dintre vieţuitoare şi plante mai frecvent se recurge la lumea plantelor. Astfel, lumea în poezia lui Grigore Vieru se prezintă, în primul rând, sub forma unei grădini, iar ideea majoră în jurul căreia gravitează poetica sa este cea a nostalgiei, a regăsirii sau a sentimentului de apartenenţă la un spaţiu al grădinii: „De-acolo, / Din imperiul acelei grădini, / Puterea îmi vine” („Din imperiul acelei grădini”). Opoziţia binară floră-faună se rezumă, în fond, la opoziţia static-dinamic, vertical-orizontal, iar predilecţia autorului pentru floră codifică atât o conştiinţă sedentară, înrădăcinarea în pământ, cât şi potenţialitatea înălţării, a tinderii în sus, a legăturii între ceea ce e jos şi ceea ce e sus.

Grădina arhetipală şi variaţiile acesteia (codrii, pădurea), la rândul său, este organizată în jurul unui arbore, o imagine mitică universală, care cunoaşte o transformare în creaţia lui Grigore Vieru, evoluând de la multitudinea soiurilor de copaci evocate în poezie, până la cea a crucii/ steagului (tricolor), un echivalent simbolic al arborelui universal. Este vorba despre un axis mundi specific imaginarului poetic al lui Grigore Vieru, care se conceptualizează/ sacralizează atât ca o valoare în sine, cât şi ca un spaţiu casnic, identificat cu cel al cuibului, şi cu mama, o altă imagine polisemantică în creaţia poetului: „O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca ramul veşted...” („Mâinile mamei”), „Curată şi îngrijită / Ca faţa Scripturii – aşa era / Grădina măicuţei” („Din imperiul acelei grădini”), „Nu mai vreau nimic altceva / Vreau să mai umblu o dată / În jurul pomului meu, / Sau măcar / În jurul unei furnici!” („Ultima dorinţă a mamei”.)

E de remarcat că şi celelalte atribute ale arborelui sunt, de obicei, reprezentate la plural: frunze, ramuri, flori de copac, ceea ce s-ar asocia cu o imagine colectivă, cea a unei comunităţi unite în jurul unei axe/ idei. Imaginea colectivă se denotă şi atunci când poetul vorbeşte despre flori şi iarbă, adesea elemente constitutive ale unor comparaţii sau paralelisme antropomorfe. Cu alte cuvinte, simplificând, frunzele sunt un popor al arborelui, iar florile sau iarba – un popor al pământului.

Imaginea arhetipală a arborelui universal structurează şi ierarhizează universul poetic al lui Grigore Vieru. Acesta, intuitiv sau conştient, împarte lumea în cel puţin două sfere, corespunzătoare părţilor componente ale arborelui: partea superioară (lumea păsărilor şi tot ce se asociază cu acestea: zborul, cuibul, cântarea), limitată de Cer, şi partea de jos (cea a vieţuitoarelor, inclusiv a oamenilor, plasaţi pe pământ, în apropierea apelor/ izvoarelor). Spre deosebire de modele mitice, varianta lui Grigore Vieru evidenţiază mai slab ceea ce este deasupra Cerului sau sub Pământ, evitând în mare parte imagini fantastice, foarte puţine la număr: îngeri, draci, zmei etc. Acestea există mai degrabă ca o potenţialitate a transcendenţei, a ceea ce e în afara sferei umane, situate „între Cer şi Terra”. Opoziţia sus-jos şi locul de mijloc (de aur) în această opoziţie Grigore Vieru o exprimă şi printr-un aforism: „Să-ţi fie călăuză, fiule, povaţa înţeleptului: Prea sus nu te înălţa – te vor spânzura, prea jos nu te pleca – te vor călca”.

Comparativ cu celelalte vieţuitoare, în universul poetic al lui Grigore Vieru domină păsările. „Nedespărţită de cer...” („Chipul tău, mamă”), pasărea hrănitoare este un echivalent al mamei, puiul – al copilului, cuibul – al casei. Atributele păsărilor – hărnicia, zborul liber şi cântecul se anunţă drept o valoare supremă pentru lumea oamenilor: „Fericiţi cei care pot zbura,/ Pe care aerul îi iubeşte şi-i ţine” (epigraf la „Albina”). De aici şi semiotizarea/ metaforizarea/ poetizarea aripilor: „Bătrânul / s-a culcat pe-o clipă / fiindcă-l doare o aripă” („Tudor Arghezi”) sau „Curajul de-a trăi, / Curajul de-a muri – / Iată cele două aripi / Care pot / În ceruri să te ridice” („Pe sângele nostru”). Reprezentările ornitologice se concretizează prin imagini totemice ale rândunicii, privighetorii, ciocârliei, mierlei, vulturului: „Copil, de ochii mamei / Eu fruntea îmi lipeam / Cum mă lipeam în taină / De oul ciocârliei / Cu care suntem neam. / E pasărea plecată / Din codru-mpărătesc” („Ochii mamei”), „Chipul tău, mamă, / Ca o mie / De privighetori rănite...” („Chipul tău, mamă”), „Ca mierla / Ce-nhamă, deshamă, / Ca mierla” („Tăcerea mamei”), „De-acum şi singur, iubito... / Ca un vultur pe munţi, – / Da, singur / Aş putea să trăiesc” („Ca o pată de sânge pe lespezi”), „Trăieşte-ţi clipa în picioare / Cum bradul şi-o trăieşte. / Că râul cel de multe-aleargă / Şi zboară vultureşte” („Cinstirea proverbelor”).

Exemplul unei opoziţii binare, mitopoetice, este relevat de simbolistica celor două imagini de păsări fără nume, care doar sugerează vitalitate/ lumină absolută şi morbiditate/ întunericul absolut: „Ne-am ales cu domnul Eminescu, / Domnul cel de pasăre măiastră” („Eminescu”) şi „Goneşte pasărea cea neagră / Ce croncăneşte oarbă, / Visând din soare gălbenuşul / Să-l scurme şi să-l soarbă” („Cinstirea proverbelor”). Acest dualism/ binaritate, care modelează/ structurează reprezentările poetice ale lui Grigore Vieru vin, în fond, din zona creştinismului. Astfel, lumea poetului se împarte în Cer şi Pământ, îngeri şi draci, Dumnezeu şi Diavol. Gândirea dualistă continuă şi în zona etico-morală: dreptate – nedreptate, dragoste – ură, conştiinţă naţională – mancurtism.

Aceleiaşi logici i se supune şi lumea animalelor, reprezentările cărora pot fi grupate în funcţie de serviabilitate faţă de oameni. Totuşi, animalele lui Grigore Vieru de mai multe ori nu sunt altceva decât nişte ecouri ale imaginarului folcloric şi ale tiparelor lingvistice, în care imaginea nobilă a unui cal/ armăsar: „Că se sărutau sub ei / Calul lui cu-al dumneaei” („El, ea”), „Tot aurul românesc / Era în potcoava calului” („Potcoava”) se opune celei a câinelui/ javrei/ potăii: „Ei printre mormintele noastre / Cu medalia-n dinţi, cu folosul, / Aleargă în cuşti fericiţi / Ca javra cu osul!” („Treisprezece strofe despre mancurţi”), „Ei, înnodaţii neruşinării! / Huideo, potaie!” („Treisprezece strofe despre mancurţi”), „Pască şi ouă roşii / O mamă le-ntinde / Prin grilajul sârmei ghimpate. / Se uită ţintă în ochii bătrânei / Câinele grăniceresc / Rămas de la strajnicii vechi. / Tineri grăniceri / Vorbesc ruseşte cu ei” („Copiii oastei naţionale”). Pe de altă parte, blândeţea mieilor sau a căprioarelor se opune brutalităţii/ primejdiei mistreţilor, o expresie a sălbăticiei absolute: „Ar şi semăn printre mistreţi. / Păzeşte-te. / Te vor trage în ţeapă, / Mi-a spus Îngerul meu păzitor. / Iar ţeapa va fi părul lor / Metalic şi uriaş” („Poem”), „Tremuri firav şi temător / Sub tălpile noastre, / Sub copita mistreţului / Sub veşnica ameninţare / A unui nou îngheţ” („Cântec”). În plan mito-poetic însă imaginea folclorică a Mioarei (întruchiparea unei lumi idilice, paşnice, armonioase) se opune celei a zmeului/ șarpelui/ viermelui sau a fiarei (cu anumite accente biblice): „Umplem vremii cu luceferi hăul / Şi iubim şi ne-nfruntăm cu zmăul. În Limba Română!” („Limpede ca lacrima”), „Veni-va o zi când / Nu dreptatea noastră, / Ci şarpele va umbla / Cu capul spart” („Veni-va o zi”), „Trebuie să vieţuiesc / În lacrima ochiului meu / Ca să birui fiara?!” („Glontele internaţionalist”), „Gadine, fiare sălbatice s-au perindat / ori s-au cuibărit pe-aci, / Albastrul din ochi scormonindu-mi-l, / profanând Voroneţul din ei, gâtuind clopotul / pe care azi îl ascult” („Cântec de iubire”).

Prezenţa animalelor exotice se explică adesea şi printr-o situaţie exotică, de limită, având o anumită înclinaţie spre hiperbolizare, parodie, satiră: „N-am răbdare / să dresez leul / până când dihania / se învoieşte pe-o clipă / să-mi sărute obrazul” („Circ”), „Ei rădeau aurul de pe aripile albinelor, / Smulgeau crucea de la pieptul preoţilor / Şi-o agăţau la gâtul maimuţelor” („Ei”).

Un grad avansat de semiotizare, în poezia lui Grigore Vieru, îl cunoaşte lumea insectelor. Domină albina şi furnica, direct asociate cu hărnicia, spiritul solidar, unirea, transformate în metafora unui popor sau a unui individ ce face parte dintr-o comunitate: „Şi fete multe-s: / Câte-n flori albine” („Cămăşile”), „Astfel curge trecătoare, / Maică, viaţa ta de-albină, / Tu, cuminte ca o floare / Şi ca sarea de bătrână” („Glas de teamă”), „Admir mireasa / Teiului înflorit: / Pe albina” („Metafora”), „Mă-ntorc, o, soro, iar la tine... / Mi-eşti cea mai dragă pre pământ... / Din vieţuirea ta curată / Atâtea sunt a le-nvăţa. / Nu rătăceşte drum şi cinste / Acel ce merge-n urma ta”, „Eu unde te opreşti, tu, soro, / Acolo stau să-nalţ sobor” („Albina”.)

Organizarea în roiuri, stupi, furnicare, cuiburi – toate sunt expresia unei unităţi într-o casă/ grădină/ ţară, râvnită şi cântată de Grigore Vieru. Până şi greierul şi melcul completează această imagine idilică/ utopică: „Lângă cuibul meu de pietre, / Doarme-n tihnă greieruşu-n / Clopoţelul de la uşă” („Cântec de leagăn pentru mama”) sau „Vom deveni o trestie / Plină cu melci. Poate că / Numai atunci / Rosti-vom cântecul râvnit” („Numai atunci”) în opoziţie cu „Greu e singurel în casă!” (Cântecul puişorului de melc).

Astfel, elemente naturale din opera lui Grigore Vieru reprezintă un sistem semiotic complex, din perspectiva căruia, în spiritul gândirii mito-poetice, se reconstituie un model al lumii. Comunicarea omului cu natura se transforma în citirea şi crearea unor coduri universale, prin prisma cărora se formulează un anumit sistem de idei, valori sau tradiţii: „Natura nu îngăduie viduri, şi-acolo unde nu răsare o floare sau un copac, răsar un gând sau o idee”, „Natura la noi constituie majoritatea naţională”, „Număraţi mai întâi câţi copaci are pădurea şi-apoi locuitorii ţării”, „Este aproape totuna să ucizi o pădure seculară sau să omori o populaţie”.